VIA - ancora pe care ți-o dă prietenia

prietenie

„Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate.

Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera și nu ai teamă.”
Glossă - Mihai Eminescu

Informare: Acesta este un articol informativ, umanitar. Dar, este trist. Dacă ești fericit, mai bine nu citi, s-ar putea să-ți strice starea. Mulțumiri celor care îl vor citi.

Universul meu s-a făcut țăndări când mama a murit. A plecat, s-a dus departe. Pentru că o mamă nu poate muri niciodată. O porți în interior până închizi și tu ochii, la rândul tău. Mama este primul suflet pereche, imposibil de uitat, mama este mereu alături. Armonia, viața și sensul existenței s-au făcut praf când ea n-a mai fost cu mine. Cu noi, cei care o iubim. Într-un mai canicular, la nici 55 de ani, cancerul a răpus-o. Tot în mai, înainte cu șase zile, a murit mama ei, bunica mea, a luat-o Dumnezeu, cum și-a propus. Refuzase să mănânce de mai mult de o lună când a auzit că mama, copilul ei va muri. A vrut să moară, să nu trăiască tragedia. O lună mai târziu aveam să aflu că sunt însărcinată. În trei luni. Eu credeam că starea mea, nu prea agreabilă, este provocată de necazuri. Dar, nu, Dumnezeu mi-a luat și mi-a dat. Cântecul lui Julio Iglesias este cel care se potrivește situației mele de atunci („Agua dulce, agua sala/ Por agua viene, por agua se va/ Bendita la vida - te quita y te da”). „Binecuvântată viață care îmi ia și îmi dă”... nu gândeam așa în acele momente. Nici nu i-am spus mamei că mama ei murit. Nici nu i-am spus că voi avea un copil (nu știam, că i-aș fi dat vestea cu bucurie). Dar, știu că a intuit și una și alta. Aveam să aflu peste ani că i-a spus unei prietene că ea crede că voi avea un copil curând. 
Eu am urlat la Dumnezeu, cu gâtul uscat și fără lacrimi să o mai plâng. Să le plâng. Știu că I-am spus atunci că e un Dumnezeu rău. Și știu că mama nu a crezut că va muri, a mers la spital, a încercat diverse metode de a se vindeca. A avut cancer la pancreas, cu metastaze la diverse organe când l-a depistat. Poate, dacă afla din timp... Niciodată nu găsesc cuvinte potrivite pentru a descrie asemenea stări, pentru a zugrăvi proporțiile catastrofei. Întotdeauna simt mai mult decât las să se vadă. Ca să-ți spun exact cât m-a afectat, trebuie să redeschid rana și simt că nu vreau asta, nu mai vreau... Sunt 13 ani de atunci, mulți în care am plâns. Între timp, am reînvățat să-l iubesc pe Dumnezeu, poate mai mult decât în anii tineri, când mama îmi era sprijin și îmi oferea protecție. Am înțeles și lecția respectului, a prețuirii celui pe care-l iubești, lecția de a fi mamă, sprijin pentru familie, o, dar câte lecții nu am învățat între timp! Iar tu, omule, nu mă judeca prea aspru că m-am certat cu Cel de Sus, nici Dumnezeu nu a făcut-o, dimpotrivă, m-a iertat și mi-a umplut viața de lumină! 



N-a ținut timpul în loc pentru mama, dar mi-a dat timp să cresc... Așa a început calea mea spre maturizare. Cu ochii ațintiți în gol ore în șir, cu lacrimi care nu mai conteneau, trezită de realitate de copilul care avea nevoie de una și de alta... La scurt timp după ce s-a născut, și soacra mea a plecat dintre cei vii, răpusă tot de cancer. Eram doi părinți devastați de durere, care zâmbeau doar când zâmbea copilul, în rest eram muți, adânciți în suferință. Noroc că am dat copilul la creșă, altfel n-ar fi devenit domnișoara vorbăreață și sociabilă de astăzi. La cât eram de afectați, nu ne mai ardea de glume, conversație sau distracții, dar copilul ne-a ajutat încet-încet să trecem peste tot, am reînvățat să trăim și să ne bucurăm odată cu ea. Dansăm împreună, am reînceput să călătorim din ce în ce mai des de câțiva ani încoace, am acest blog și îți povestesc toate acestea... 
Nu-mi place să mă descarc astfel, nu prea vorbesc public de durere și răni pe suflet, știu că nu prea interesează pe nimeni, iar reacția este de indiferență. Poate n-aș fi făcut-o nici acum dacă n-aș fi dorit să semnalez existența unei aplicații mobile pentru tinerii adulți afectați de cancer, numită VIA. Când eu am aflat de boala mamei, eram convinsă că se va face bine. Aveam atât de puține cunoștințe despre implicații și consecințe, încât realitatea m-a prins nepregătită, multiplicând șocul. Tot astfel este și sistemul de sănătate din România: nepregătit și nepăsător (cu rare excepții de cadre medicale cu față umană). Omul, în general, nu așteaptă probleme, ci își face planuri frumoase, are aspirații, visuri, idealuri. Cu multă atenție și un stil de viață sănătos, această maladie poate fi prevenită. Uneori, odată declanșată, se vindecă, anumite forme de cancer răspund la tratament. Multe persoane care au triumfat o confirmă. 
VIA este un spațiu virtual securizat în care se pot comunica și împărtăși experiențe cu utilizatori aflați în aceeași cumpănă sau cu alți tineri care au depășit deja astfel de experiențe, mai mult decât neplăcute. Iluzia că lumea înțelege, empatizează, simte suferința este, din nefericire, o simplă himeră. Numai cel care este în pantofii altuia și a mers pe același drum cu el accede la dimensiunea senzațiilor și trăirilor care-l încearcă pe celălalt. De aceea, în astfel de situații este necesară legătura cu oameni care chiar înțeleg, „au fost acolo” sau încă sunt. Tinerii împărtășesc detalii despre ceea ce suferă, tratamente, contacte, păreri sau alte informații. Toate acestea sunt accesibile datorită aplicației VIA, ușor de instalat pe mobil. Și ce e cel mai important sunt prieteniile care se leagă, sprijinul pe care tinerii afectați îl primesc și îl dau, siguranța și puterea pe care aceste interacțiuni le oferă. Pentru că, a face față fără susținere unei asemenea experiențe nu e ușor. VIA este acea ancoră prin care tinerii afectați de cancer, cu vârste între 18 și 39 de ani, devin prieteni, își dezvăluie trăirile, pun întrebări. 
Am avut cunoștințe care au suferit de cancer, tineri sau de vârsta a doua. Știu că în afară de reacțiile de stupoare la aflarea veștii, încet-încet anturajul îi uită sau îi caută din ce în ce mai puțin. Oamenii aceștia trebuie să știe și să simtă că nu sunt singuri. Au nevoie de prieteni. Cei vechi nu le mai sunt alături, nu-i nimic, există alți oameni cărora le pasă. Această apropiere este facilitată de aplicația VIA, unică în România. 
VIA este prima aplicație din țara noastră pentru tinerii adulți afectați de cancer și pentru cei care s-au vindecat. Ei nu sunt singuri. VIA îi aduce împreună. 
Producătorul aplicației este Asociația Little People. 
Aplicația poate fi descărcată gratuit din AppStore și Google Play.


VIA

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Răsfăț culinar la „Hanul din meri” ❤

Nucet - ulițele vacanțelor