Lasă lumina să-mi atingă chipul!
Îmbracă-mă cu gândul, Îmbracă-mă cu zâmbetul, Dintr-un covor de frunze fă-mi veșmântul, Lasă lumina să-mi atingă chipul! Crepuscul în vara mea Mama nu mai e, s-a stins în toamna vieții, lăsându-mi mie culorile acestui anotimp, clipele de blues și lacrimi pe care le las să cadă neglijent peste frunze... Mă uit în urmă și știu că nimic nu va mai fi cum a fost pentru copilul din mine, pentru că tot ce am trăit, toate emoțiile și sentimentele ce mă încercau atunci - succes, iubire, deznădejde, eșec, mirare, curaj - erau validate prin existența ei, prin prezența ei plină de hotărâre, prin cuvintele de încurajare spuse la momentul oportun, prin pofta de viață pe care mi-o insufla și mi-o alimenta zi de zi. Gândul la ea onorează copilul din mine, îmi reconstruiește din trecut un moment prezent în care eu mă simt bine. Sunt gânduri peste care zăbovesc, sunt altele care vin și le alung. Însă toamna, când este și ziua ei, nu uit să scriu, călcând...