vineri, 22 septembrie 2017

Papa bun de la raft!!☺☺☺


Tot apar prin presă niște „simpatice nulități” (în sensul că nu excelează în vreun domeniu, de ex.), unele fashion-iste care trăiesc, respiră și se hrănesc cu like-urile blogger-ilor care le perie hăinuțele la modă. Și tot ele sunt cele care, spre marea dezamăgire a mâinilor cu pixuri ce le hrănesc (orgoliul), aruncă remarci cum că-s deranjate de... supărate pe... pe... cum a zis, oare, cineva?... aceste „fomiste”!? Parcă așa le-a numit recent o fostă „nimfetă”  pe umilele creaturi care îndrăznesc să nu fie de acord cu ea... Oricum, nu există-n Dex cuvântul, dar cred că am înțeles, e mai mult decât evident! „Fomiste” nu sunt acelea care se înfometează ca să arate „blană”/ca o „blană”, ci sunt cele care nu mănâncă pentru că nu pot scoate bani din blog, câștigă prea puțin din ocupația/meseria asta sau, mai rău, nu pot mânca haine și cosmetice, cărți sau jocuri, aspiratoare sau blender-e. ☺☺☺
Nu sunt genul să împroșc cu noroi de amorul artei de a critica, dar sunt fapte cu care unii se mândresc, iar pe mine mă oripilează. Sunt acțiuni pe care unii le fac la o vârstă fragedă pentru că nu știu că e interzis, iar alții cresc, devin adulți, spre vârsta a doua chiar, și se mândresc cu ele, se amuză când le povestesc, plusează chiar când văd reacția pozitivă și încurajatoare a altora (născuți iscoditori = jurnalist de investigație, moderator TV etc.), dau la iveală amănunte, detalii, replici fără a realiza că această expunere îi trimite în derizoriu.
Nu sunt cu nimic mai presus decât tine ca om decât prin mintea mea, felul în care mă port, mă spăl, mă dezvălui, adică prin ceea ce port în mine. Nu cu mine. Poate că respectul îl primești când ți se admiră geanta, dar îl păstrezi, îl prelungești și îl alimentezi pe măsură ce deschizi gura. 
Unii se cred cu stea în frunte doar datorită faptului că au bani să mănânce la restaurante cu stele Michelin.


Nu scriam despre aceste ieșiri ale multor vedete autohtone dacă nu mi-era un pic foame. Dar, stai, am uitat blogul meu nu găzduiește publicitate! În cazul ăsta, să dau o fugă la supermarket, se fac degustări, „divele” prezentate la TV ca modele ne oferă sfaturi valoroase despre cum să alegem în conformitate cu gustul nostru. E o metodă simplă-înfulecarea direct din raft! De ce nu probează și hârtia igienică, oare, acolo în magazin, să vadă dacă e destul de fină pentru popoul lor delicat? Dacă tot își bat joc de oameni și vor să fie „aplaudate” cu pupici, măcar să le ofere locul și ocazia mai des!! 

Sursa foto - www

Acest articol este un pamflet etc. etc.

sâmbătă, 16 septembrie 2017

Toate astea mi le-a spus marea...


Se confundă des fericirea cu perfecțiunea sau mă înșel eu? Și eu le confund sau mai degrabă nu știu cum să definesc acele trăiri... Atunci când porți parfumul preferat în zori de zi, când aerul rece îi amplifică aroma și îți poartă gândul în lumea reveriilor de o frumusețe ireală, te cuprinde o stare căreia îi poți spune perfectă sau ferice. Când mergi pe nisipul fierbinte, dorind să ajungi cât mai repede în vâltoarea valurilor, să lași apa mării să te atingă, să te bine-dispună cu răcoarea ei... Sau când citești o carte care-ți dă emoții, te transformă, îți induce sentimente plăcute... 
Deci, cum sunt acele momente? Perfecte sau fericite? Unii spun că fericirea este admisibilă ca posibilitate și ca proiect, ea nefiind realizabilă. Sunt oameni care spun că ceea ce este tangibil, la îndemână, uzual, nu se cheamă fericire. Că ideea de fericire are sens și utilitate practică dacă o cauți mereu, dacă ești într-o vânătoare perpetuă a clipelor fericite, dacă ești pe urmele ei fără să o atingi propriu-zis ("the pursuit of happiness", se spune în Declarația de Independență a SUA, deci „căutarea fericirii”). Ca în acele filme în care totul are sens doar când personajele se îndrăgostesc, flirtează, se tachinează, merg la restaurant, iau cina, ea primește inelul cu mare emoție (pe care eu o identific ca „fericire”), se căsătoresc, pleacă spre destinația lunii de miere... restul este după "the end" (după "the end"-ul acesta începe, de fapt, viața). Tu mai vrei să afli ceva despre ei? Și eu! „Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” nu îmi oferă prea multe amănunte. Dar... pot alege alt film!
Toți suntem niște visători, ne putem imagina multe, toți trăim o fericire descompusă în fragmente, pe clipe, în porții și doze mici. Dacă ar fi permanentă, s-ar numi beatitudine. Bine, prin beatitudine mai definești, pe lângă fericire deplină, și înțelepciunea ideală și starea aceea de euforie permanentă dublată de jemanfișism față de împrejurările exterioare (cool!!). Deci, cred că am ajuns la punctul în care pot pune semnul egal între perfecțiune și beatitudine, simțită ca fericire profundă. Și cred că omului îi este imposibilă această permanență, această încremenire în stare...
Așadar, revin la fericire și la durata ei, probabil de ordinul clipei. La fericirile repetate. Și la ușorul disconfort pe care-l simți, fără a avea curajul de a-l numi astfel, după ce capeți/primești/îți cumperi ceva ce îți lipsea. Și-ți spui că fericirea nu este ceea ce ai deja. Că trebuie să mai umbli după ea... Și nu poți greși mai tare! 
Să te bucuri de ceea ce ai bun și drag, întotdeauna, mereu, fără șovăire! Să le consideri perfecte, să le consideri ceea ce-ți trebuie la un moment dat! Și să te bucuri împreună cu cei pe care-i iubești de tot ceea ce aveți și să te bucuri de prezența celor dragi! Nu mai contează cum definești momentul, fericire sau perfecțiune! Trăiește-l, lasă-l să te acapareze și zâmbește când vine! Ia din lume ce e frumos, lasă surâsul să devină unitatea de măsură a timpului tău.

Toate astea mi le-a spus marea. Și am plâns... și de fericire!