„Carte de identitate”, de Sanda Nicola - Dezvăluirile unei identități complexe

cartedeidentitate

„Întreabă. Cere. Bate. Îndrăznește.” 
„Oamenii sunt oglinzi.”
„Nu-i vedem pe ceilalți așa cum sunt, îi vedem așa cum suntem.”

Sunt tonici oamenii care reușesc în viață. Pe lângă exemplul lor pozitiv, din care ai întotdeauna lecții utile de învățat, ei mai transmit un mesaj, acela că se poate. Pe mine, însă, mai mult decât reușita, mă fascinează drumul până la aceasta. Toată angoasa, toate întrebările, ambiția, motivația, nopțile albe, fiecare salt, fiecare renunțare la ceva pentru a dobândi altceva, întotdeauna mai bun. Jurnalista Sanda Nicola mi-a atras atenția când activa pe la diverse posturi TV, dar nu în felul acela ostentativ, cum simți că vor să fie remarcate anumite prezentatoare, ci printr-o manieră degajată de a conduce conversația, prin discursul său documentat și prin prezența sa caldă. Nicicând nu dădea impresia de nesiguranță, avea mereu întrebările în tolbă și le țintea dezinvolt, fără să dea impresia că își cotrobăie prin minte, fix ca un om care are idee despre ce se discută sau, dacă nu, care se adaptează rapid la subiect. 
În „Carte de identitate”, autobiografia sa, ni se prezintă cu sinceritate și curaj, nu își ascunde „proprii demoni” care îi „adulmecă teama”. Aflăm despre treptele evoluției sale, despre transformarea pe care a produs-o în ea iubirea, de la „arțăgoasa rebelă” la o „lumină de femeie”, despre izbânda sa timpurie în carieră datorită felului „articulat și convingător” în abordarea tuturor chestiunilor. Felul de a fi sincer și direct i-a pus multe piedici, dar a și diferențiat-o, în sensul bun, de ceilalți. Atacuri de panică, corespondențele de la Vatican din perioada când Papa Ioan Paul al II-lea se afla pe patul de moarte, decesul Papei, transmisiunile live de la manifestațiile stradale ce au urmat asasinării fostului premier al Libanului într-un atentat în care au mai murit alți 21 de oameni, atacurile teroriste de la Paris, infernul de la „Colectiv”, o boală pe care a depășit-o, un copil pierdut, relația defectuoasă cu mama sa, munca, ambiția de a absolvi o universitate londoneză, viața, dragostea... le găsim pe toate aici, în cartea Sandei Nicola, o carte care se citește dintr-un suflu, o carte care te atrage și îți menține interesul viu, o carte despre o identitate complexă. Și, totuși, știi, ea lasă loc de „follow up”, ca un reportaj bun, cu un subiect despre care vrei să știi mai mult. Dacă aș fi eu în postura de jurnalist care îi ia un interviu, aș dori să o întreb ce conțineau casetele înregistrate în Liban și ce a marcat-o cel mai mult la acea pregătire de înmormântare a premierului. Ce a văzut acolo, trebuie că a văzut multe... printre mai marii lumii. Sau poate nu am putut să descifrez eu la o primă lectură? Da, poate ar trebui recitită, este o carte care curge repede, fluent, iar viața din ea își lasă amprenta asupra celui ce o percepe la nivelul pe care și l-a propus autoarea. Îmi place și ideea cu filele goale pentru note de la sfârșitul cărții, locul ideal pentru impresii, citate, nelămuriri și întrebări. Și o încă o observație pozitivă, un mare plus al acestei cărți: pe Sanda Nicola nu e necesar să o cunoști de la televizor, cel mai bine se dezvăluie ea însăși aici, în acest jurnal.
Așadar, cel mai bine o descriu pe Sanda Nicola chiar cuvintele și trăirile sale, însă eu, înainte de a consemna câteva fragmente pe care le consider semnificative, doresc să mulțumesc librăriei online Libris pentru exemplarul oferit și pentru inițierea unor campanii menite să conștientizeze publicul asupra avantajelor pe care ți le oferă cunoașterea și lectura, Respect Yourself, fiind una dintre ele. Numai oamenii informați conștientizează importanța culturii în combaterea tuturor „formelor fără fond”, necesitatea eradicării „cuvintelor goale” de substanță, de conținut, de importanță și oportunitatea inițierii unor demersuri de reprioritizare a activităților zilnice, astfel încât să alocăm timp noilor cunoștințe și sedimentării celor deja dobândite. Libris se implică activ atât prin campanii periodice de reduceri de carte, cât și prin campania #respectyourself.


libris

libris

„Sentimentul meu e că acolo, în răsăritul de soare, locuiește Dumnezeu.”

„Îmi era atât de dor de locuri cunoscute, de oameni sinceri, brutal de sinceri uneori, dar <adevărați>, fără E-uri.”

„Oare nu cumva tocmai suma imperfecțiunilor mele a făcut ca oamenii să mă îndrăgească? Printre atâtea fete ireal de frumoase și intangibile care ocupaseră ecranele se strecurase și una obișnuită. <The girl next door>, cum zic americanii, fata aia care ar putea fi vecina ta. Probabil că am întruchipat pentru mulți români acel model care poate fi atins și de-asta am avut parte de atâtea încurajări. Nu eram foarte convinsă că merit încrederea asta, dar eram hotărâtă să fac tot ce ține de mine ca să nu o pierd.”

„Nu îmbrac doar o haină de poplin cu mâneci clopot, mă îmbrac în emoțiile tuturor celor care închiriaseră roba asta înaintea mea. Și nu doar absolv o facultate, în sfârșit mă despart de un complex de inferioritate care m-a dominat timp de douăzeci de ani.”

„Dumnezeu, așa cum mi-l imaginez eu, are un grozav simț practic, iar cel al umorului e cu totul ieșit din comun. Atunci când te caută el, pentru că tu ai uitat să-i mai dai vreun semn și umbli brambura prin viață crezând că ești prea șmecher să pui botul la habotnicii de-astea, știe foarte precis prin ce fel de oameni să-ți transmită mesaje, unde să ți-i scoată în cale și în ce minut al existenței ai fi tu dispus să primești vești de la el.”

„E o doză mare de superficial în munca noastră, dar nici nu cred că e omenește posibil să înmagazinezi pentru totdeauna absolut toate informațiile cu care operezi de-a lungul timpului.”

„Se spune că Dumnezeu lucrează prin oameni. Și se mai spune că nu-i vedem pe ceilalți așa cum sunt, îi vedem așa cum suntem. Probabil de aici vine firescul meu în a relaționa cu lumea, chiar și cu cei pe care nu-i cunosc absolut deloc. Dacă eu nu le-aș face rău, ei de ce mi-ar face mie? Da, da, știu că e o abordare naivă, dar am să cultiv naivitatea asta până mor, pentru că prefer să fiu eu cea trasă pe sfoară decât să fiu cea care îl judecă greșit pe celălalt și îl nedreptățește.”

„Plimbam de colo-colo, prin lume, răni și anxietăți pentru care nu căutam leac, ci doar maniera cea mai extravagantă de a mă preface că nu există. (...) Când ajungeam acasă, între două evenimente mari, când nu mi se întâmpla nimic ieșit din comun, doar viață perfect normală, ieșeau la iveală furii și stări de vinovăție care se cățărau pe mine, sufocându-mă. (...) Hulpavi, demonii își cereau porția lor de dramă și nu se lăsau până nu mă vedeau jos, încovrigată pe podea, plângându-mi de milă. Numai perspectiva unui nou succes profesional mă putea ridica de acolo...”

„Adevărul e că mi-a plăcut atât de mult cum mă oglindeam în privirea lui, încât la un moment dat mi-am dorit din tot sufletul să merit privirea aia.”


cartedeidentitate


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Răsfăț culinar la „Hanul din meri” ❤

Nucet - ulițele vacanțelor