Epuizarea în intenții...

foto web

                Eu am o problemă (când oare n-am?), de fapt e mai mult o întrebare - sunt eu defectă, iau totul prea în serios, caut nod în papură sau din contră, alături de acel procent foarte mic de oameni, am rămas sau am devenit un om serios, pe care te poți baza, parolist și fair-play? Nu mă laud, câteodată e chiar o hibă, un inconvenient să ai aceste caracteristici pe care unii le văd precum calități, iar alții le consideră defecte. Niciun individ n-are scuză dacă nu se ține de cuvânt sau nu încearcă măcar să-și respecte promisiunile. Începând de la un copil care conștientizează, până la un bătrân. Însă, în timp ce copilul începe să învețe, iar bătrânul începe să mai uite, individul între două vârste,care una zice și alta face, trezește reacții mai mult sau mai puțin ostile care-i caricaturizează (verbal și nu numai...) imaginea în ochii receptorului. Un adolescent este în formare, mai poate avea omiteri involuntare (să zic că are un program încărcat, îl sun să-i reamintesc - dacă nu răspunde atunci înseamnă că mă ignoră voit), să trec peste o dată, de două ori... Dar acel omul matur, care trebuie să fie responsabil, pe care tu îl simți cum se ascunde în spatele unor scuze ieftine, repetitive, el cum trebuie numit? 

În altă ordine de idei, dar tot în sfera de comportament, am urmărit ieri o parte dintr-un interviu cu Vasile Șeicaru, pe Antena 2, iar el , Vale (nu-l cunosc personal, am citit pe site-ul lui că așa-i spun prietenii), spunea ceva de genul simțim cum se duce totul (nu-mi amintesc exact formularea pentru a o pune între ghilimele), spunea că iubirea este un remediu, șansa, că a simțit divinul atunci când și-a ținut copilul în brațe. Că e ușor să arunci cu vorbe urâte în loc să cauți să spui cuvinte frumoase. Nu știu cu exactitate cum a formulat, scuze, sper să fi prins ideea și să nu fiu un jucător al telefonului fără fir. Oricum, e cert și e bine punctat ceea ce a spus, din punctul meu de vedere. De câte ori pe zi ne strângem în brațe și de câte ori ne vorbim urât? Cu câți prieteni, cărora ieri le ofereai afecțiune, te mai săruți pe obraz, fără să te gândești dacă amicul are sau nu vreo gripă, aoleu... Simțim cum se duce totul, sună trist, apocaliptic, iar săptămâna asta am auzit această frază de două ori, spusă de două persoane, una publică, alta nu... Unde, de ce se duce? Pentru că teoretizăm prea mult în loc să dăm frâu liber sentimentelor... pentru că pe copilul tău îl îmbrățișezi din suflet, cu tot dragul, e atât de mic și nevinovat, iar tu îi ești protector, iar față de soț ai resentimente pentru nu știu ce cuvinte dure din trecutul îndepărtat sau recent. Cu el nu ai reacții spontane, stai pe gânduri, lași intenția să se consume și el, chiar dacă ți-a simțit pornirea, te vede că întorci ușor capul, se întoarce și el, lasă pe mai târziu, și astfel trecem prin timp, până când într-adevăr totul se duce, și sentiment, și poftă de viață, și chef de a experimenta... și vezi că dimineața ai șansa să pui soarele pe cer cu un zâmbet, cu o strângere de mână călduroasă și tu lași iar totul să se ducă. Eu asta am înțeles. Că ne vom epuiza în intenții. Ne vom pierde în comentarii. Vom aștepta să-i schimbăm noi pe cei neserioși (despre care vorbeam la începutul acestor rânduri), în loc să-i prețuim cu adevărat pe cei ce ne sunt deja aproape și loiali. Nu schimbi un om decât prin exemplul propriu. Iar eu am certitudinea și confirmarea faptului că unii pot să elimine din caracterul lor părțile negative. Unii. Totuși, tu ești cel care spune stop goanei, cel care trebuie să re-învețe să aibă noțiunea timpului. Schimbările adevărate se fac cu timpul, în timp, poate fără prea multe dezbateri și cu mai multe fapte și reacții potrivite. Istoria are exemple.

pictura Rene Magritte

P.S. Ca să nu las intenția să treacă, îți mulțumesc pentru interesul constant pe care-l ai față de aceste postări. Dacă trăiam în vremuri mai liniștite, am fi căutat motive să ne întâlnim la o trecere de-a ta prin orașul meu sau invers. Chiar și-așa, eu sunt o optimistă. Week-end frumos!