Despre îngâmfare...

       

        M-am tot gândit că dacă aștepți să vină inspirația, dacă nu cauți prin tine, dacă nu trasezi și modelezi poteca pe unde umbli (<Caminante no hay camino/se hace camino al andar> - Antonio Machado), dacă nu explorezi continuu, dacă te întrebi nu doar retoric, ci ești chiar interesat să cunoști și alte opinii... atunci, mai ai o șansă să nu cazi în păcatul mândriei, auto-suficienței, vanității. Pentru că trufia este o greșeală în primul rând în fața oamenilor, este o slăbiciune, nu o forță, iar în spatele ei eu ghicesc neîncredere în sine. Cu cât un om este mai inteligent, cu atât este mai rezervat, modest, elegant. Îngâmfarea ascunde superficialitate, dacă nu chiar prostie, de unde și proverbul - <Prostul până nu-i fudul, parcă nu e prost destul> - care se adeverește cu precizie în fiecare caz. 

imagine web

         Mărturisesc că prefer o persoană cu o tușă de nebunie bine dozată, uneia stupide, dar bine ancorată în realitate sau cu piciorele pe pământ, cum se zice. Îi urăsc pe deștepții care nu dau <bună ziua>, pe cei care nu știu de unde <să te ia>, pe cei care zic <parcă îmi amintesc de tine> (erai și tu un punct acolo, vor să spună prin atitudinea lor). Mi s-a întâmplat, ce-i drept, să nu salut un om pentru că nu-l văd, de multe ori umblu distrată și distrasă pe stradă, mi s-a întâmplat și să nu salut o fostă colegă sau cunoștință pentru că și-a schimbat complet părul, s-a îngrășat sau a slăbit, a îmbătrânit etc., dar cu intenție nu am fost niciodată nepoliticoasă.  Dar asta mi se întâmplă, adică e câteodată, uneori, spre rar. 
          Nu mai sunt la vârsta când pot spune că-s naivă sau neatentă, acum ori o fac cu intenție, ori sunt <cum trebuie>. Și de aceea, de multe ori aici, scriu ce-mi trece prin cap și ce mă preocupă, fără să caut numai judecăți de valoare, afirmații inteligente, puseuri de genialitate... deci, mă desfășor așa cum sunt, ca un drum parcurs deja, cu mult spațiu pentru prelungit încă...

imagine web