joi, 15 februarie 2018

Enrique Vila-Matas și a lui „asasină cultivată”

asasina cultivata

O prietenă mi-a oferit câteva cărți și m-a rugat să-mi spun părerea după ce le citesc. Cum una dintre ele avea un titlu foarte incitant, „Asasina cultivată”, mi-am zis că trebuie să fie foarte interesantă, genul acela de intrigă pe care doar misterul o construiește. Autorul, Enrique Vila-Matas, la o răsfoire rapidă prin site-urile de profil, rezultă că a studiat jurnalistica și dreptul, a regizat vreo două filme de scurt metraj, după care, în timpul armatei, în 1973, a scris o carte, „Femeie în oglindă contemplând peisajul”... Cea cu „Asasina...” este a doua și a apărut în 1977. Bun, îmi spun, un ziarist tânăr scrie o carte despre cum scriu alții cărți și despre cei pe care-i invită să scrie prefața cărților, despre plagiatori și planuri de răzbunare, despre fraze sau versuri care vor îngheța cititorul în mijlocul lecturii, toate concepute „la ceasul când hazardul n-are odihnă”. Și toate dintr-o stimă de sine exacerbată, dintr-un narcisism literar absurd, nefondat și ne-susținut de puterea cuvintelor. Să fie tinerețea lui de atunci cauza ce stă la baza acestor derapaje, făcute sub masca unui personaj sau altul? Fiindcă personajul-plagiator este descris într-un mod autocritic, parcă-l văd pe proaspătul jurnalist cu stilul scriiturii sale „lipsite de rafinament”, „un talmeș-balmeș monoton și plicticos”, a cărui vorbărie trece drept eleganță, „stilul bombastic drept geniu, plagiatele drept imaginație” închipuindu-se câștigând un Nobel, de ce nu, și Samuel Beckett a primit, cu toate că înainte de a scrie „Așteptându-l pe Godot” nu fusese niciodată la teatru. Măcar e sincer, în prefața prezentei ediții, când spune că are complexe cauzate de contrastul dintre el și alți scriitori, că înainte de a scrie prima lui carte nu avea idee de această „materie sau activitate intelectuală” numită literatură, dar nu știu la ce-i servește această franchețe (mai mult sau mai puțin credibilă). Eu cred că vrea să ne arate exact contrariul a ce spune, stai puțin, cititorule, stai să vezi cât de subtil sunt eu și ce concluzie vei trage tu după ce-mi citești cartea! Vei vedea cine este adevărata asasină, de altfel, ți-o voi spune franc în postfața cărții, ca să vezi că tot eu sunt mai inteligent, tu ai presupus cu totul altceva, nu?„Citisem din întâmplare câteva cărți, și punct”, mărturisește tot în prefață (citez și virgula, care n-are ce căuta acolo). 


henry miller

Despre prima sa carte, Enrique Vila-Matas, spune că a scris-o renunțând la punctuație, tot o metodă de împrumut precum cea a personajului său Vidal Escabia, dar el s-a inspirat de la Louis-Ferdinand Celine (ale cărui cărți le poți găsi la Libris), care lasă-n punctele de suspensie frământările sale, trăite „De la un castel la altul”. Vidal Escabia, acest personaj ce împrumută inițialele plăsmuitorului său, era un scriitor fără coloană vertebrală, care făcea un melanj de plagiaturi, eu aș zice mult inspirate de la Henry Miller (vezi „Un diavol în paradis”) și de la mulți alții, probabil, dar, dată fiind pretinsa lectură limitată, poate nu sunt foarte mulți acei alții. Doar cei din „punctele esențiale”, aș zice. Un exemplu sau două îmi permit să dau din cartea-presupusă-sursă. Când Moricand îi cere lui Henry o hârtie de anumite dimensiuni, iar acesta, după ce a căutat, i-a spus că nu se găsește în America, se iscă o discuție între cei doi, iar Henry îl invită afară să-i arate frumusețea naturii, oceanul, florile, o pasăre colibri care „se mișca de parcă ar fi vrut să aprindă tufa de trandafiri”. Apoi îi spune bietului ipochimen: „Regardez-moi ca! Când un om are toate astea, oare nu poate foarte bine să scrie și pe hârtie igienică, dacă e nevoit?”. Ideea sulului de hârtie continuă și, mai apoi, a „fâșiilor de hârtie igienică roz, pe care scrisese un text” apare și în „Asasina cultivată”. O altă idee ce coincide (Henry Miller a publicat „Un diavol în paradis” în 1956, iar Enrique Vila-Matas a publicat „Asasina cultivată” în 1977) apare în caracterizarea lui Juan Herrera, „scriitor excelent” (din „Asasina...) și cea a lui Conrad Moricand, astrolog (din „Un diavol...”). Juan Herrera era „un fanatic al ordinii, spre totală diferență de Escabia, care a fost întotdeauna, se pare, omul cel mai dezordonat de pe lume. Pe masa lui de scris (...), Juan Herrera punea unele lângă altele, după o schemă invizibilă, stilourile, creioanele, scrumiera, lupa, cuțitașul pentru deschis scrisori, hârtiile, colile de scris, paharul cu apă minerală, cutiuța cu aspirine, calmantele și întru câtva superstițios: obișnuia să atribuie momentele sărace în inspirație literară așezării inexacte pe masa de lucru a vreunuia din acele obiecte.” Tot la poli opuși erau și Henry și Moricand, personajele lui Miller, Moricand locuind într-o încăpere unde „prima impresie pe care o aveai intrând era aceea de ordine. Toate erau la locul lor, însă exact la locul lor. O deviere de câțiva milimetri în poziția unui scaun, a unui obiect de artă, a unui cuțitaș pentru scrisori și efectul ar fi fost pierdut - cel puțin în mintea lui Moricand. Chiar și felul în care era aranjată masa de scris dezvăluia această obsesie pentru ordine. Și n-ai fi găsit nici urmă de praf sau de murdărie nicăieri în jur. Totul era imaculat.” sau „Când m-am întors să-i urez noapte bună, am observat masa de scris, pusă la punct de parcă așa ar fi fost dintotdeauna - colile de scris se odihneau într-o parte deasupra unui echer, suportul pentru foi desfăcut și lângă el călimara și stiloul, împreună cu câteva creioane bine ascuțite. Pe dulăpiorul de toaletă, care avea o oglindă fixată deasupra, erau întinse pieptenul și peria, forfecuța și pila de unghii, un ceas deșteptător, peria de haine și două fotografii mici, înrămate (...)”. Să nu-mi spui că așa scriau și clasicii ruși. E clar că Miller era un nume la ora când novicele nostru pescuia idei prin cărți. Și, deși știu că nu-i nimic nou sub soare și mai știu și că mai mulți oameni pot avea aceeași idee în același timp, totuși nu mă satisface această lipsă de respect față de cititori a lui Vila-Matas, care, cum nu citise prea mult la vremea aceea, a adoptat o atitudine ușor struțească, imaginându-și că aceste coincidențe vor fi greu de remarcat, că doar cât poate să citească un om într-o viață!?
Acum, știți și voi că nu cunoști un autor după o singură carte, după cum nu cunoști o carte după copertă. Enrique Vila-Matas a scris multe romane și eseuri de la „Asasina...” încoace și a obținut multe premii și distincții pentru ele: este Doctor Honoris Causa al Universității Anzilor din Venezuela, a luat Premiul Orașului Barcelona, Premiul Național al Criticilor, premii literare, premii ale unor fundații, premii din Chile, Italia, Franța, este Cavaler al Legiunii de onoare. A fost tradus în multe limbi străine. Are „panoplia” plină. Are și un blog cu subiecte extrem de interesante, într-o postare prezentându-l pe Lordul Byron ca precursor al Facebook-ului, deoarece avea 300 de miniaturi cu portretele celor 300 de prieteni reali pe care îi avea (miniaturile se află acum la Muzeul Byron din Newstead). Evident că părerile mele despre coincidențele prezentate sunt niște simple presupuneri, că doar nu știu lista de lecturi a oamenilor, însă hazardul a făcut să citesc aceste două cărți una după alta, iar această potrivire mi s-a părut ușor dubioasă. E posibil să nu fie nimic exact din ceea ce am speculat eu, e posibil să fiu eu prea atentă la detalii. Dorind să-mi întăresc convingerile sau să răstorn realitatea deja formată, am mai citit o dată cartea la câteva zile după ce o lecturasem prima oară (dealtfel, se citește repede, are 122 de pagini). Crezi că mi-a schimbat prima impresie, că am găsit-o subtilă, enigmatică, plină de sens? Aștept părerea ta după ce o citești și un comentariu pe această temă. Despre cartea lui Henry Miller voi scrie într-o postare viitoare, e un exemplar prea bun ca să-i ratez recenzia! Lecturi frumoase să ai!