Este lectura o căutare atipică a identității?

Găsesc foarte aiurea să ai un blog în care să scrii fără jenă fragmente din cărți de dezvoltare personală fără menționarea sursei și fără să dai un exemplu de întâmplare de viață (proprie sau la care ai fost martor) în care sfaturile respective se aplică. Am citit de curând într-o carte a lui Teodor Baconschi despre Facebook că s-au dezvoltat niște programe care descoperă plagiatul, dacă ai luat o succesiune de cinci cuvinte din altă parte poți fi demascat, aplicația indicând sursa inițială, revelând non-autenticul scriiturii tale. Pentru că unii bloggeri intră în anumite texte ca-n brânză, își însușesc trăiri, sfaturi, exemple de viață, vezi Doamne ce experimentat și înțelept sunt eu la... 20 de ani sau la 15! De unde asemenea înțelegere profundă a vieții când tu nu ai avut timp fizic să te dumirești asupra diversității unor relații, de dragoste, de prietenie, umane, asupra vastelor experiențe din viața unui om, asupra varietății de caractere? Ți se pare că înțelegi viața prin prisma cărților doar pentru că, urmând firul logic, înțelegi ideea din carte, dar aceasta nu înseamnă că la confruntarea cu adevărata trăire în viață vei avea înțeleapta reacție despre care ai scris pe blog acum o vreme. Vei fi surprins când viața te ia pe nepregătite și te găsește cu lecția pe care ai predat-o totalmente uitată. Teoria o învățăm practicând.
Aseară, uitându-mă la diverse interviuri cu artiști, am scris într-o agendă de însemnări astfel: Pe artiști n-ar trebui să-i percepem și să-i cunoaștem decât prin ceea ce fac pe scenă, altfel tindem să-i judecăm și să ne formăm opinii eronate. Da, să uităm că sunt oameni și acționează omenește, să apreciem doar actul artistic! Când nu se puteau accesa atât de facil informațiile, când nu se dezvăluiau atât de multe, tendința de a le fi aproape, a-i aprecia și a le da aplauzele meritate era firească. Acum crezi că este firesc să le comentezi deciziile, să-i descalifici din cauza unui drum de viață pe care ei au mers și ție nu ți se pare ok, parcă nu-i mai prețuiești, îi critici prea mult.
Sunt atât de pline aceste cărți de NLP de sfaturi și idei pentru o viață perfectă, încât știm cu toții foarte bine cum ar trebui să se poarte x sau y, ce decizie se potrivește la problema lui sau cât de bine am fi acționat noi dacă am fi fost „în pantofii lui”! Consider că din aceste conferințe de așa-zisă învățare a sinelui și din aceste cărți ce pretind că te învață să te descoperi și să te pricepi pe tine însuți nu au de profitat decât cei care le organizează și autorii lor. Cum? Păi, deși nu am fost la vreo conferință „cu intrare liberă”, bănuiesc că ți se „bagă pe gât” și câte o carte, deci un profit tot au. Iar cartea respectivă, consider eu, este produsul „conferențiarului”, care a scris-o după ce a citit la rândul lui cam 100 de asemenea exemplare aparent diferite, publicate în Franța sau în State, deci în contexte sociale fooarteee diferite de cel românesc. Cam toate au același pattern și sunt scrise în noul limbaj facil de lemn, clișeistic, care te manipulează. Ele nu te învață ceva nou, nu te invită să-ți dezvălui personalitatea, ci îți arată cum să începi să fii diferit ca să-ți meargă mai bine, să îți schimbi viața. Se consideră că îți trebuie un nou eu pentru a merge mai departe. Adică, notează tu pe o hârtie planurile tale și ce faci pentru a le realiza și vei vedea, atunci când le îndeplinești, ce fericit vei fi, vei fi altul! Și dacă nu-ți ies? Te cuprinde anxietatea! Ce faci atunci? Păi, există un alt mare teanc de cărți pe tema gestionării anxietății, tot așa cu plan pe hârtie și toate cele. Și din aproape în aproape s-a ajuns atât de departe cu industria asta, încât există câte o carte pentru fiecare emoție. Și te întrebi de ce e viața scurtă. Este scurtă că dai atenție tuturor fleacurilor, analizezi fiecare zâmbet și gest al fiecăruia. Oare de ce a râs? O fi râs de mine? Până și copiii disecă toate atitudinile colegilor, de ce mi-a zis că nu cânt bine, de ce nu mă place x, de parcă e vital să te placă toți întotdeauna. O viață plină de căutări în direcții greșite. Expresia românească „a face din țânțar armăsar” a devenit modus vivendi, toată lumea comentează reacțiile, capacitățile și aptitudinile tale, toți copiii trebuie să fie de 10, toți oamenii trebuie să-și controleze atent mișcările. Nu trebuie să fii exemplar decât dacă vrei, îmi spun mereu. Cât timp nu-i deranjezi pe ceilalți, fii cum te placi tu mai mult! Râzi cu poftă în liniștea nopții, aplaudă când celălalt hulește, cântă fals dacă nu poți altfel, scrie, croșetează, dansează, gătește ce-ți place, aleargă, mănâncă la restaurant! Nu intenționat, discordant, demonstrativ, ci pentru că așa simți, dacă simți, când simți. Fără teamă că vei fi judecat, fără să-ți pese că a doua zi colegul, prietenul, vecinul nu te mai bagă în seamă. E alegerea lui, e înțelegerea lui.
Să nu se înțeleagă că-s total împotriva acestui gen de scriitură, sunt idei care îmi plac, informații utile pe care le aflu, transformări pe care le pot face cunoscându-mă mai bine. Dar, sunt total împotriva unei lecturări exclusive, cu notițe și fișe de lectură, nu sunt psiholog și, chiar dacă aș fi, m-aș axa mai mult pe observația directă și mai puțin pe o teorie neargumentată cu exemple din viață. Aș citi cu mare plăcere cărți ale specialiștilor români, cu exemple de povești reale din contextul nostru, mai ales la câte studii se pot face numai din informațiile și analiza cazurilor din jurnalele de știri, de pildă (examinate face to face, desigur!).  
Ca să răspund la întrebarea din titlu, cititul este o posibilă cale spre revelarea eu-lui tău profund, dar nu trebuie să fie singura. Pentru că nu este suficientă. Nu este o căutare atipică, dar nu este nici de ajuns. E ca și cum ai savura vara doar de la fereastră.

Surse foto - www, deviantart