Despicând firul în patru...☺ (I)

foto www

„- Dacă Excelențele Voastre o permit, voi veni cu fiica mea, Angelica, care de o lună nu spune decât ce plăcere i-ar face să o cunoașteți acum, că s-a făcut mare.
Bineînțeles că i se dădu numaidecât permisiunea, iar Don Fabrizio care îl văzuse pe Tumeo privind din spatele celorlalți îl strigă: 
- Și dumneata, bineînțeles, don Ciccio, și adu-o și pe Teresina. Și adresându-se celorlalți adăugă: Iar după cină, la nouă și jumătate, vom fi bucuroși să ne întâlnim cu toți prietenii.
Donnafugata comentă îndelung aceste ultime cuvinte. Iar Principele, care găsise locul neschimbat, fu considerat foarte schimbat, el, care n-ar fi folosit niciodată înainte cuvinte atât de cordiale. Și din clipa aceea începu, invizibil, declinul prestigiului său.”
(Giuseppe Tomasi di Lampedusa - Ghepardul)

Voi începe cu sfârșitul fragmentului, prestigiul, dealtfel în jurul acestuia voi țese astăzi plasa ideilor și concluziilor mele empirice și livrești, ce este, cum îl dobândești, când încep ceilalți să nu-ți (mai) acorde importanță, de ce îți pierzi autoritatea, ce faci dacă nu ai prestigiu sau îl pierzi. Dex-ul îmi spune că prestigiul este acea „autoritate morală, considerație, influență de care se bucură cineva sau ceva datorită calităților, cunoștințelor, talentului etc.; vază, importanță și, mai rar, strălucire, farmec, atracție.
Există în viață/ lume/ cercuri/ anturaje unii oameni care sunt mai prejos decât tine, intelectual sau material, alții sunt la același nivel cu tine, înțeleg la fel ca tine, percep ironiile în același stil cu tine, au aceleași gusturi la cărți, haine, case și multe alte afinități comune alor tale. Și sunt cei care sunt mai presus decât tine, aici intră și cei specializați pe diverse discipline, cei care sunt mult mai documentați decât tine în toate ramurile sau cei care au un nivel material care le permite să te desconsidere. Evident, îi vei strânge în jurul tău pe ce de pe același plan cu tine, dealtfel și ei vor face la fel. Cei inferiori sau cei ce se consideră astfel nu te vor căuta prea des, la fel și cei ce-ți sunt superiori, fiecare din motive diferite însă. Și atunci ce este prestigiul, apare el la omul simplu? Da, apare, dar nu trebuie confundat cu respectul pe care-l poate stârni înaintea celorlalți, în mentalul colectiv.

Prestigiul la omul normal, obișnuit (☺) se construiește în timp și apare după ce ceilalți i-au cunoscut realizările, i-au văzut caracterul puternic, i-au recunoscut autoritatea prin felul în care își construiește discursul despre tot și toate. Smerenia, în ochii lui Dumnezeu, este o calitate, în fața oamenilor ea este un semn de slăbiciune, o cale prin care poți fi atacat, fiindcă lor, semenilor tăi, le pari vulnerabil. La fel și cu justificările abundente ale acțiunilor tale, sunt inutile pentru că acel care te va crede o va face și fără prea multă pledoarie oricât de convingătoare ar fi sau s-ar dori a fi aceasta... Din contră, atât când îți schimbi atitudinea, cât și atunci când argumentezi de prisos, devii suspect, vei fi privit ciudat... gen „ce i-o fi venit și lui X să-mi dea y... e prima oară când face astfel de gesturi!”. Acela este un moment plin de mirare și întrebări pentru individul care a primit un favor de la cel de la care nu se aștepta - „ascunde ceva! sigur are un scop!” Pe unii eșecul îi schimbă, „lasă garda jos” și își arată vulnerabilitatea, pe unii succesul este cel care îi transformă. În ambele cazuri, prestigiul poate rămâne intact. Sunt oameni care s-au născut cu o atitudine, sunt interesanți, nu te plictisești cu ei, deși puteți intra în conflicte, polemici, discuții interminabile. Sunt oameni educați sau autoeducați să aibă acea atitudine încrezătoare. Apoi, sunt cei care vor să pară victime. Și sunt și cei slabi. Prestigiul este constanța atitudinii și faptelor tale și este apanajul celor puternici. Modul în care alegi să arăți ceea ce te definește împiedică pierderea prestigiului. Oamenii vor modele, vor semeni care nu le plâng de milă alături, vor să atingă luna, dar se mulțumesc și cu o stea, tot sus e, vor năzuințe, aspirații, visuri...

foto www

Subiectul are totuși multiple valențe și felurite abordări (pe care eu nu am cum să le epuizez și nici nu încerc). Dar următoarea întrebare apare prin prisma logicii inverse modului în care am pus problema prestigiului - ce faci când, tu, cel plin de vază, pe fondul unei descoperiri, al unei revelații asupra calităților celui pe care îl subestimai, simți că trebuie să arăți și o altă latură a ta în concordanță cu răspunsul pe care acesta îl merită? Dacă se întâmplă asta, cred că nu trebuie să-ți faci griji, empatia este bilaterală, vei fi înțeles dacă vei lăsa puțin masca să cadă. Cu astfel de persoane, pe aceleași lungime de undă cu tine, construiești acele visuri, înmulțești aspirațiile, dai naștere unui limbaj comun. Pe Ghepard l-a pierdut (începând cu fragmentul prezentat) imprudența de a considera că oamenii aceia erau egalii lui sau că i-ar putea cuceri considerându-i astfel. 
Nu pierde din vedere persoanele care ți se dezvăluie pentru că, pe alocuri sau mai des decât crezi, ele fredonează melodia ta preferată! Nu ezita să te dezvălui omului care coboară/urcă treptele o dată cu tine! Și stăpânește-ți impulsivitatea și efuziunile cordiale în fața celui pe care intuiția te sfătuiește să-l ocolești! 

foto MLM

Fii mai degrabă aderent ca un ghepard, nu atât de rapid ca el, mai ales dacă nu ai acordat suficient timp de gândire unei abordări sau alta. Important este să persiști prin decizii bune, „să dăinuiești” prin înțelepciune, agilitatea las-o pentru competițiile sportive, pofta las-o ghepardului!

P.S. Nu mă judeca prea aspru că nu abordez subiecte actuale sau la modă, gen război, revoluție, scumpirea alimentelor, bani puțini, situații urâte prin diverse instituții publice. Le punctează presa destul de elocvent, mai ales cea audio-vizuală. Eu nu le mai dezvolt și o să-ți spun de ce citându-l pe Camil Petrescu - „Atenția sporește durerea de dinți!”
O vară plăcută mie, ție...!