Heinrich Heine – Loreley

Eu nu știu ce poate să fie
Că-mi sună mereu în urechi
Cu veșnica-i melancolie
Un basm din zilele vechi.
Se-ntunecă fără de veste,
Lin apele Rinului curg,

Și cresc ale munților creste
Măreț strălucind în amurg.

Pe stâncă un chip de femeie
S-arată din negură blând,
Brățara-i de aur scânteie,
Ea-și piaptănă părul cântând.
Ea-și piaptănă părul şi cântă
Un cântec de vrajă al ei;
Te farmecă și te-nspăimântă
Cântarea frumoasei femei!
Pescarul, nebun, se repede
Cu luntrea lui mică și, dus,
Nici valuri, nici stâncă nu vede,
El caută numai în sus.
Vâltoarea-l izbește de coasta
Stâncoasă, și moare-necat:
Loreley a făcut aceasta
Cu viersul ei fermecat.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Capătul veșniciei de Ken Follett

Domnișoara Bubble și povestea ei total neobișnuită

Răsfăț culinar la „Hanul din meri” ❤