Femlora

luni, 6 martie 2017

Puff... Puff... Pufulește-te!

           Fără să exagerez, pot spune că viața mea a stat până acum (și) sub semnul "pufoșeniei". De cum am venit pe lume, părinții mei au hotărât să-mi facă o primă poză pe o blană neagră și mițoasă de oaie, eu albă și angelică, blana neagră, probabil s-au gândit la un artistic contrast și iacătă-mă-s! 







Lipsesc, precum vezi, aripile pufoase de înger ca imaginea să fie perfectă! Dar pe acestea le-au înlocuit de-a lungul copilăriei cu botoșei, pompoane, ciucurei și cu o multitudine de animale de pluș, care mai de care mai moi, fine și ușoare, care-mi erau prieteni, cam tăcuți, ce-i drept, dar adevărați - adică: nu se supărau din fleacuri, stăteau să-i arunc de colo-colo, nu-mi vorbeau urât, jignitor, ce mai, adevărați camarazi de care cu greu m-am dezlipit, după mulți ani... când am avut parte de prima mea "pufoșenie" reală, un pisic maidanez, pe care l-am sustras din comunitate și l-am adăpostit în patul meu, l-am spălat, l-am ocrotit până când a auzit tata mieunatul, a rămas preț de o secundă uluit (o fi crezut că aude voci), apoi a năvălit spre locul unde bietul meu pisic torcea fericit și, cu un glas care parcă nu era al lui, a exclamat: "Hopa, ce-avem noi aici?" Da, întocmai grăiesc, și dus a fost bietul motănel chiar a doua zi la țară, la curte, unde trebuie să stea animalele, să se simtă libere, să-și procure hrana, etc., etc., bla, bla. 
            Dar uite că mama, mi-a adus cadou un alt pisic, că d-aia e mamă (sau s-a simțit vinovată că mi-a cultivat propensiunea aceasta spre blănos-pufos? ☺). Pisica Mitzi semăna la textură cu un boboc de rață (și ăia-mi plac, ai văzut ce afânați sunt?) și la ochi cu un prunc nevinovat. Adică, îți halea bucățile de ficat crud uitate un pic pe masă și te privea galeș, mieunând, ca-n așteptare să-i dai ceva de mâncare că e ora mesei, ce pisicii mă-sii de orar ai, uiți ce trebuie să faci?!... Altminteri, mi-era dragă rău, era scumpă foc, o iubeam, dar a trebuit s-o părăsesc, n-am abandonat-o, să nu crezi asta, tot în casă a rămas, tot la ligheanul cu ziare din camera mea își făcea nevoile... Doamne, aveam niște meciuri cu mama, "Ce naiba, măi mamă, eu sunt ziaristă și tu-i pui pisicii ziare să se p...e (urineze) pe ele?"; "Le citește înainte!"
O, nu, întâi le citește! Ahahah☺Tare mama!
            Precum îți spuneam, am plecat pe drumuri europene, spre zări însorite, cu zone de coastă, cu mări limpezi, cu oameni care vorbeau mult, dar frumos, fără să obosească și, paradoxal, fără să te extenueze, fără să-ți ceară atenția, ci determinându-te să le-o acorzi voluntar. Deși eram destul de mare, aveam 25 de ani, mă mai bucuram când primeam ursuleți, iepurași, unicorni, prostioare d-astea plușate pe care le mai primesc încă adolescentele de la pretendenți (bla, bla). Așa că, într-o frumoasă zi cu soare... mmm, trebuie să reiau, nu s-ar mai numi zi dacă n-ar fi soare!... Așadar, într-o zi... sau era noapte?... mă rog, dragilor, ce-o fi fost atunci, eu îmi amintesc doar că am primit cadou un cățel maro, credeam că-i urs inițial, atât de flocos și de blănos era și așa de bine îi stătea că mi-a topit inima pe loc. Eu, care toată viața mea am stat sub semnul puf-ului (ahah, da, de ce nu, chiar și-n puf!), am numit acest minuscul ghemotoc de blană Pufulete, alias Puffy, alias ursul brun și bun, alias lupișorul alb (când era tuns), alias prietenul meu fidel, sincer și jucăuș, care stătea la smotoceală, care dansa cu mine, care se împrietenea cu toți amicii mei, care... știi doar... mi-a fost alături 16 ani.
            Și cum totul trebuie să se supună unui calapod ( dar nu e o regulă), am început de la o anumită vârstă să mă îngraș, și, deși nu-i prea măgulitor pentru mine s-o mărturisesc, fiică-mea îmi spune că am devenit și eu o pufoasă și hi hi și ha ha. Așa ne începem noi lecțiile, printr-un joc, iar eu am provocat-o zilele astea la unul de-a determinante expresive - metafore, epitete ș.a.m.d.. Hai că bănuiești care a fost una dintre comparații...! Nu? Mi-a zis că deși nu-i un fan brânză mă găsește tot atât de pufoasă ca o crema de brânză și, ca atare, sunt delicioasă. " E frumos că tu crezi că-s savuroasă, dar spune-mi, draga mea, care cremă? Aceea pentru care făceam anul trecut slalom prin magazin să ți-o cumpăr că venea cu pufoși d-ăia simpatici?"; "Da, ma(ma), am degustat și la Superblog 2016, de la marca Delaco..."; "Aha, știu măi pisi, e pe piață de mult timp, cașcavalul de unde crezi că-l iau?"; "Aa, scrii și pentru ei? Și cât îți dau?"; "Măi fato, eu mă refer la mâncare, nu la bani, cașcaval ca brânză de exemplu, ca mozzarella, plus multe altele... cea mai pufoasă cremă de brânză etc.. Dar tu de unde știi argoul ăsta? Cașcaval?... Oricum, află că nici cu tine nu mi-e rușine la capitolul puff-puff, ai obrăjorii ăia bucălați, numai buni de bulgărit cu zăpadă!"; Și hi hi și ha ha!
            M-am luat cu amintirile în creierii nopții și m-a năpădit și foamea tot povestind despre mâncare. Norocul meu e că nu mai e mult până dimineață... atunci voi pregăti niște ouă plușate, pardon, poșate, cu pâine prăjită "tartinată" cu unt și cremă de (?) ... brânză! Este mult prea gustoasă și pufoasă, așa că-mi voi pune o porție generoasă... Până și soarele s-ar înfrupta bucuros! Ori bucuroasă! ☺




            Și, pentru a-ți destăinui până unde am mers cu paranoia, într-o seară am confundat vizual o pernă de decor cu bietul meu cățeluș, dus încă de astă toamnă în paradisul cățeilor. Scuza este că eram încă sub impactul peliculei "A Dog' Purpose". Am și deschis gura să strig, dar m-am oprit la timp, iar soțul meu care trecea pe hol cu un sandwich în mână s-a simțit dator să-l împartă... ☺



Surse foto - arhiva personala și fanbranza.ro
Am scris acest articol pentru Spring SuperBlog 2017.☺