Cadouri pentru cei mici!

chicco.ro

joi, 29 decembrie 2016

Cu Dumnezeu înainte!


După ce trece Crăciunul, cu masa în familie, odihna celor două zile, lacrimile pe ascuns pentru cei pe care nu'i mai poţi avea aproape sau nicicum, comentarii despre cei care ţi'au urat fericire cu ocazia sărbătorilor... după bradul împodobit încă înainte să vină Moş Nicolae, după aşteptările oarecum cicălitoare, dar pline de emoţii ale copilului tău, după supărarea că Moş Crăciun ţi'a adus mai puţine jucării anul ăsta fiindcă i'ai cărat pe părinţi prin magazine, unde ai vrut cam multe şi moşul a văzut, deci a considerat, în marea lui înţelepciune 😄 , că'i de ajuns, mai domol... după toate acestea şi "mult mai mult" eu am simţit anul ăsta, mai acut ca în alţi ani, că sărbătorile de iarnă sunt cam gata... Nimic mai greşit totuşi, fiindcă acum aştept cu nerăbdare Revelionul, cu pluguşorul şi sorcova, Sf. Vasile, sper să ne invite tata 😊 , plus celelalte sărbători ce vor veni. Deci, să zic doar că am avut o pasă proastă!
În altă ordine de idei, ca să revin la prezent, a fost cutremur alaltăieri noapte, dar, deşi eram trează, nu l'am simţit şi vă spun dragilor că adevăr grăiesc acei oameni care te sfătuiesc să mergi sub tocul uşii că este mai puţin periculos. Să'ţi explic! Mi se stricase computer'ul şi O. mi'l formata rapid, deşi era obosit. El era pe scaun în sufragerie, eu eram în tranzit între bucătărie şi sufragerie, deci ieşeam pe o uşă şi urma să intru pe alta, eram în picioare şi nu m'am clătinat. N'am simţit absolut nimic, ci mai mult m'am speriat de reacţia lui. Ca opus, acum o lună şi ceva, tot noaptea, la cutremurul de aproape 5 grade pe scara Richter, eram pe scaun pe balcon la o ţigară şi l'am simţit rău de tot, cu inima la galop, cu...tremur şi toate cele. Şi'n ciuda a ce se anunţă prin toată media, acest tip de fenomene nu se pot prezice. Şi chiar de s'ar ştii din timp, nimeni nu ar anunţa oficial pentru că s'ar crea panică, spaimă, o degradare a stării mentale a oamenilor. Iar unii, care vin pe la TV şi spun că astea' s simulări pentru a pregăti populaţia pentru un mare cutremur, că la fiecare 40 de ani e musai să fie unul major, mi se par nişte inconştienţi ce aruncă vorbe, se cred importanţi, ei ştiu, au informaţia, de fapt sunt nişte colportori, habar n'au, pentru că numai Dumnezeu poate şti! Şi'n loc să'ţi canalizezi energia către ceva interesant şi constructiv, stai şi'ţi macini creierul cu gânduri, tresari la orice mişcare aparent neobişnuită şi'n loc să râzi şi să savurezi minutele pierzi ziua neliniştit. Şi oricum, dacă ai ştii, ai putea schimba asta? Poate ai putea fi la adăpost agăţat de'o stea cu o sfoară sau căţărat într'un copac departe de betoane. Ce zici, te'ncumeţi să devii pasăre pentru un timp, până trece primejdia? Aiurea! Tot rugăciunea şi un psihic bun mă vor scoate din stările astea induse de informaţiile superflue. Să ne ferească Dumnezeu!
În rest, aş vrea ca în 2017 Dumnezeu să ne ajute să avem belşug şi momente frumoase şi line. Să ne menţină sănătoşi, voioşi şi plini de umor pentru a savura viaţa din plin. Să fie călăuză pentru a lua decizii înţelepte şi să ne scoată'n cale oameni frumoşi. Asemenea vă doresc şi vouă, am văzut accesări din România, mulţumesc, din USA, thank you, din Germania, danke, din Rusia şi Ucraina, cпасибо, din Spania, Argentina şi Mexic, gracias, Italia, grazie, din Turcia, teşekkürler, din Brazilia, obrigada, din Franţa, merci şi multe alte ţări nemenţionate de statistici. Să vă ajute bunul Dumnezeu să vă atingeţi idealul, să aveţi parte de lucruri bune, să vă îndepliniţi visurile, să trăiţi în armonie. La mulţi ani!

Speranţa


Surse foto - personale.

marți, 20 decembrie 2016

La Gala SuperBlog 2016 (II)


filă din jurnal

decembrie 2016, urmare de aici 

                 Sesiunile de fotodivertisment au venit ca o surpriză și ca un mod amuzant de a face poze. Ele au fost posibile datorită celor de la PartySnap și au fost realizate cu ajutorul a două doamne-operator foarte simpatice, care m-au lămurit cum și ce... Pe scurt, am făcut cunoștință cu un mare aparat cu multiple funcționalități, cu un ecran pe care se vedea imaginea receptată de o cameră plasată lateral. În câteva secunde imaginea se capta și tu puteai apoi să-i aplici diverse obiecte virtuale (inimioară, floricică, pălărie, ochelari și chiar și personaje). După ce ai stabilit că așa vrei să arate fotografia, o trimiți prin email, o postezi pe facebook, o imprimi (cu sau fără magnet)... sau toate trei la un loc. Display-ul este tactil, tragi obiectele selectate unde dorești pe fotografie. De asemenea, se scoate la imprimantă pe hârtie cu protecție UV și împotriva lichidelor. Am făcut cinci fotografii, cred că A. ar fi dorit mai multe, dar n-am vrut să inoportunez prea tare... Mă rog, să zic că am descâlcit-o și p-asta, m-am dumirit cum și ce, e interesant să fii la zi cu progresul tehnologic, fără să-ți faci din asta un scop sau o obsesie... Eu n-am umblat prea tare la imagini, un trifoi cu patru foi, o inimioară... suficient!

foto www

              
                     Voi intra în curând și pe site-ul Editurii RAO pentru a cumpăra folosindu-mă de voucher-ul primit, am luat 89 de puncte la advertorial, nu-i nota mea cea mai mare, dar nici cea mai mică... oricum le adresez mulțumiri și aprecieri, consider cărțile RAO apariții editoriale de excepție, mereu frumos prezentate și bine corectate...
              Swiss Solutions  i-a premiat cu obiecte personalizate pe cei care au fost pe fază pe Facebook cu o zi înainte, confirmându-și prezența la Gală...  (mingi medicinale și niște agende atât de frumoase încât mi-a lăsat gura apă :))



             
                     După premiere și fotografiile de grup, momentele de savoare le-am primit de la Delaco și două firme ce produc vinuri, într-o inedită asociere de brânză cu vinul potrivit, mărturisesc că m-am limitat la brânzeturi și le-am găsit delicioase... Aș repeta oricând experiența, cred că aș mânca mai puțin din fiecare să am loc și pentru tort, care pe lângă aspectul simpatic personalizat, a avut un SuperGust...






            
                      Și fiindcă se impune o scurtă concluzie, acest concurs m-a determinat să fiu puțin mai atentă la detalii, să mă documentez înainte să abordez un subiect, să scriu la timp fiindcă în criză de timp nu pot scrie, iar Gala mi-a scos în cale oameni frumoși, generoși, veseli... Am fost plăcut surprinsă și-mi pare bine că am trăit această experiență!
               
            

sâmbătă, 17 decembrie 2016

În doze mici...

Nu mă urma! Nu îți voi spune niciodată adevărul, întotdeauna îți voi povesti despre lumi ce nu există, despre sentimente pe care nu le am, despre visuri improbabile. Nu mă urma, nu m-aș urma nici eu, deoarece nu știu încotro merg, unde pot ajunge realmente, fără imaginație nu-s nimic! Și nici nu mă numi! Habar n-am cine sunt, ce vreau de fapt, la ce aspir, cui mă dedic, pe unde-mi rătăcesc gândurile. Nu mă urma! Eu nu-s un exemplu bun, nu fac ce trebuie, fac ce-mi vine, ce am chef și mă răzgândesc des. Eu nu privesc ceea ce privești tu sau , dacă ne uităm în aceeași direcție, se poate să nu vedem același lucru. Dar... deranjează-mă!... Aici sunt să te ascult, dar nu-mi acorda numai calități, nu te lua după mine... Prietenia și iubirea mea sunt capricioase, nu le da atâta importanță! Vorbele mele nu sunt răspunsuri la întrebările tale, ci sunt acele cuvinte pe care vrei să le auzi tu, care-ți sunt necesare ție. Acțiunile mele sunt alandala, ale hazardului, în mintea mea e adeseori frică, de multe ori haos. În realitate, eu sunt cea care are nevoie de tine. Eu sunt cea care vrea cuvinte, gesturi, dovezi. Dar niciodată nu ți-am spus asta, din contră te-am așteptat tăcută să vii către mine, te-am atras, iar singurul meu merit este că am știut să aștept. Că am avut răbdare. Sunt pierdută, sunt singură, poate chiar greșită. Inima și mintea mea merg în direcții contrare. Caut un ghid, poate și o altă cale... Ceea ce tu iei ca semn de chemare e, de fapt, o mână ridicată după atenție, cerând ajutor. Nu călca pe urmele pașilor mei, au fost drumuri pe care le-am bătătorit degeaba, au fost momente în care nu m-am bucurat de priveliște, au fost fragmente pe care nu mi-am lăsat amprenta. Și totuși, fii fericit că sunt, fără să faci un exercițiu invers de imaginație. Și dacă nu-s pe placul tău, dă-mi valoare fără să umbli la esența care te-a atras și umple-te de mine ca de un parfum prețios - în doze mici.



surse foto - www

miercuri, 14 decembrie 2016

La Gala SuperBlog 2016 (I)


filă din jurnal

11 decembrie 2016
          Acum, în aceste ultime zile ale anului 2016, am avut parte de o surpriză frumoasă din partea organizatorilor competiției Superblog 2016, ediția a 13-a. Deși nu am fost printre finaliști (am participat doar la 12 probe din 24), am fost invitată, alături de familie, să particip la Gala premiilor, care a avut loc la  Hotel Arc de Triomphe , unul dintre sponsorii acestei ediții. Cu gps-ul setat pe adresa hotelului am parcurs drumul Târgoviște-București, cu mintea plină de presupuneri și scenarii, cu muzica de la radio, cu o pauză de cafea și cu multe alte gânduri și emoții. Hotelul în sine, primirea ospitalieră, camera confortabilă cu mobilier din lemn masiv, decorată cu stil și multiple facilități, n-au fost singurele bucurii neașteptate de care am avut parte. 



           

                 La Gala, care a avut loc în Sala Victoria, fiecare blogger prezent a mers către scena colorată de banner-ele publicitare ale sponsorilor competiției, unde a spus câteva cuvinte cu timiditate sau cu hotărâre, emoționat sau relaxat, după care a primit aplauze și cadouri. Editura RAO a premiat cu un voucher de 30 de lei (pe lângă cadourile pentru câștigători), cei de la Farmec  au fost chiar șarmanți, oferind pachetul cadou Gerovital Happiness  ce conține cremă demachiantă și cremă CC cu aromă de piersică, iar Sano Vita , sponsor pentru care eu nu am scris (acum îmi pare chiar rău că n-am avut starea necesară să scriu pentru că aș fi avut despre ce, mai ales că zahărul brut și ceaiurile de la ei nu-mi lipsesc în casă!), a venit cu mici detalii comestibile care au amuzat-o pe fiică-mea, de exemplu un pachet de musli în formă de inimioară, rondele de cereale cu glazură de ciocolată, ceai, semințe...



           
Bineînțeles, m-am auzit și eu strigată, m-am trezit cu microfonul, de ce n-oi fi repetat ceva în gând (?)...  pe măsură ce vorbeam bătăile inimii își modificau intensitatea... Nu o mai vedeam nici pe Claudia Pătrașcu zâmbind blând și încurajator, nu vedeam pe nimeni în față, cu inima galopând am spus câteva vorbe coerente, sper, mi-am primit cadoul și am luat-o către masă înapoi, plutind siderată, de-abia așteptând să mă așez, să fiu la adăpost, deși fiică-mea mă ovaționa ca pe o premiantă, numai pierdută în mulțime să nu mă simt... :) Momente pline de încordare pentru un individ care nu știe să-și gestioneze emoțiile în contexte ca acestea și care are o teamă de ridicol pronunțată... Totuși, eu am apreciat sinceritatea și autenticitatea celorlalți, le văd ca pe calități și le-am întâlnit destul de des la cei prezenți. 



            

               Trecând peste aceste trăiri, am reușit să am și alte experiențe plăcute, adică m-am simțit bine, am întâlnit oameni minunați, am interacționat cu fete și băieți la masă sau... la o țigară în ger până am înțepenit pe scaun, am băut cafea până m-a apucat durerea de cap, am făcut fotografii despre care îți voi povesti într-un alt articol în care voi da și note din postura de "fan brânză"...

surse foto - FB Grup Superblog
                   - Daniel Botea
                   - Albert Budica
                   - arhiva personală
               

vineri, 9 decembrie 2016

Între intenție și indecizie...


Răsfoiesc cu drag această mare carte numită internet, atunci când nu mă deranjează luminozitatea ecranului, și văd diverse informații interesante, fotografii frumoase sau mai puțin plăcute, ascult muzică sau zgomotul unora, după caz, sau văd și revăd figuri simpatice sau mai puțin agreabile. Mai răsfoiesc și pagini de blog de călătorie, culinar, de poezie etc.. Citesc, de asemenea, interviuri, ceva știri, mă feresc de horoscop (nu de zodiac, ci numai de predicțiile zilnice), citesc fragmente de recenzii, mai vorbesc și pe chat pe fb... mă rog, cam ce face tot omul când are neclarități sau curiozități. De ce-ți spun toate aceste banalități cu aromă de orar? Fiindcă ele mă duc către un subiect care mă roade, mă macină, mă chinuie, îmi provoacă într-un fel o anume suferință, îmi aduce dileme și... totuși mai rău ar fi să mă lase rece... Adică, motivul torturii mele mentale este dacă voi... când voi...scrie o carte. Mie-mi vine să încep și mâine, dar apar două întrebări neprevăzute - cum voi... despre ce voi... scrie? Mai am puține nelămuriri și pentagonul sau hexagonul de întrebări fundamentale, baza jurnalisticii, va fi acoperit.

 
 De-a lungul timpului am discutat cu multe tipuri de oameni, am avut multe cunoștințe (oare unde au dispărut toți?) care m-au sfătuit să încerc. La un moment dat, prin 2003 sau 2004 i-am scris o scrisoare (clasic, trimisă prin poștă) lui Ioan Lilă, autorul cărții "Parfumul păpușilor de porțelan". Nu mai știu exact cum mi-am redactat rândurile, dar, pe lângă faptul că i-am spus că mi-a plăcut romanul său, mă văitam, cum fac și acum, că nu pot și eu să scriu o carte. Cred că adresa lui fusese publicată prin ziarul Adevărul, alături de recenzia cărții sale și de invitația de a o cumpăra. Domnul Lilă, surprinzător, mi-a răspuns și, impresionat probabil de fluența cu care mă exprim, chiar mi-a recomandat să ies curajos cu o carte despre viața mea. Bineînțeles că nu mi-am pus problema, dealtfel în vremea aceea mă gândeam că n-aș avea mare lucru de povestit, am clasat gândul și mi-am văzut de viață, de trăit, mai bine zis, nu de povestit.
           
Asta până când m-am angajat la un cotidian local, apoi la altul, apoi... acasă fiindcă era criză. La unul dintre ele am legat relații de colegialitate mai lejere și mai frumoase decât la celălalt, iar cu unul dintre redactori am devenit mai familiari (noi toți din familia noastră). Într-una din zilele când Mircea era pe la noi, am adus din nou discuția la ce mă frământa pe mine - dorința mea de a scrie o carte. Iar el mi-a spus același lucru. Scrie despre viața ta, toți marii scriitori au scris de fapt romane inspirate mai mult sau mai puțin adânc din viața lor. Sigur ai întâlnit persoane interesante pe care merită să le menționezi. Și multe alte... 
Și da, am stat și m-am gândit, subiectele sunt oarecum finite, emoțiile la fel, stările au și ele o definiție. Ce contează e de fapt modul de abordare, felul în care vezi, stilul în care redai ceea ce vezi. Avem moduri diferite de a privi stelele și de a ne imagina ce este acolo, însă stelele sunt la fel pentru toți. "The Sun Also Rises", cum spunea Ernest Hemingway. Și atunci care-i baiul? De ce nu scriu? Eu cred că nu mi-e foame suficient - nici de mâncare, nici de laude. În niciun caz nu-mi vine să spun că "am eu timp!" că, sincer, de data asta, chiar sunt într-o criză de timp, într-o căutare individuală a unui scop, motiv, rațiuni existențiale... Și-n plus, dacă stau să mă gândesc bine, acum îmi și doresc să scriu, dar nu scap de abordarea asta de jurnal intim... Plus că nu-mi trece nici măcar tangențial, pe lângă cap adică, să-mi povestesc viața... Atunci despre ce aș putea scrie? Eseuri... exact ce se scrie acum - în teanc... habar n-am și cred că nici har... (?)


           
Plus că mă voi confrunta cu o problemă cu care se confruntă mulți scriitori reali (care au publicat cel puțin o carte) și anume lipsa publicului cititor cumpărător. Și nu pentru că oamenii-s inculți, ci pentru că-s munciți, epuizați, cu puterile nule deoarece în țara asta trebuie, paradoxal, să-ți consumi forțele pentru a supraviețui. Te irosești ca să trăiești. Într-un fel sunt hărțuiți de către viață, sunt vânați de situații și pășesc oarecum temător pentru că, pe măsură ce pășesc spre o nouă zi, grija materială se ivește iar și neprevăzutul pune stăpânire pe reacții, sentimente, acțiuni. În coșul de cumpărături cărțile sunt pe ultimul loc și, chiar dacă le iau, nu toți au timpul și relaxarea necesară să le parcurgă. După o zi epuizantă te uiți puțin la tv sau navighezi pe net și te bagi la somn fiindcă insomniile le au doar cei bogați sau cei care nu au o muncă ce include efort fizic. Așa ating și întrebarea a cincea întrebare de bază a unei scriituri sau demers jurnalistic - scopul, "de ce?" să scriu. Nu vreau să scriu o carte nici că așa e moda, nici că-s forțată de foame și nevoi și nici că simt nevoia să mă descarc. Spunea un scriitor că mai grav decât să pierzi trenul este să iei trenul greșit. Întrebarea e cum afli care-i trenul tău corect, în care chiar trebuie să te afli. Și, dacă schimbi trenurile, în care te urci?... E cel bun, e unul rău?... 
Totuși... ce e o carte? Cartea e viața... Iar viața este o inspirată și sublimă creatoare de povești în care ești implicat sau nu... ale tale, ale altora, ce trece prin tine de la alții și viceversa. Generos, ironic, frumos sau afectuos, ea ți le aduce sau ți le amintește. Cred că totul depinde de sincronizare și de simbioza acțiunilor tale cu ideile și oportunitățile. Restul e ca o dictare, ca o melodie pe care o fredonezi lejer la duș sau cu ochii către stele, neștiind pe moment dacă a mai fost cântată vreodată. "Drumețule, nu există drum, el se-ntinde pe măsură ce mergi!" ("Caminante no hay camino, se hace camino al andar... Caminante, son tus huellas el camino y nada mas" - Antonio Machado)

"urmele pașilor tăi ți-s drumul, nu altceva..."



              Surse foto: www