spleen

          Zilele astea au fost pline de melancolie pentru mine (cred că e spleen-un acela caracteristic fiecărei noi primăveri din viața mea) și gândurile mi s-au dus spre oameni pe care i-am întâlnit de-a lungul vieții. Am fost tristă pentru că mi-am dat seama că nu mai am nimic în comun cu ei, nici măcar cu acei de care am fost mai apropiată... și nu sunt puțini- foști colegi de generală, liceu, facultate, cursuri, amici și prieteni din țară și din lumea largă... nimic. Dacă-i întâlnesc pe stradă se leagă o conversație, se deapănă câteva amintiri comune, întrebări despre alți colegi, prieteni și realitatea prezentă a fiecăruia, însă lipsește acel contact profund care te determină să spui <mi-a fost dor> și mai ales, cel puțin din partea mea, dorința de a-i revedea, de a sta la o cafea să... ce?... să reiei relația?...în niciun caz!... niciunul nu mai e același!... totuși poate îți place ce a devenit respectivul coleg, îți place familia lui, vă faceți vizite în cuplu, copiii se joacă etc. ... te tentează? ... sincer, nu! Pentru mine, acel om este în mintea mea doar cel de atunci, așa mi-e drag, așa vreau să-l păstrez, realitatea cu el este numai în atunci. 
              De câteva ori am încercat (eram mai entuziastă) să reiau legături cu oameni dintr-un trecut frumos, nutrind, sperând chiar că și prezentul cu ei în el ar putea semăna cu acel altădată. N-am reușit, este imposibil, ar trebui să se scrie proverbe care să te pregătească pentru micul șoc emoțional pe care această neputință ți-l va produce. Nimic din acum nu e ca atunci.
             De fapt, cred că se spune ceva de genul <la vremuri noi, oameni noi> ... nu caut neapărat strict contact cu persoane pozitive, nu caut nici un anume nivel social, cred că, acum, azi, în primăvara asta un zâmbet, o chemare sinceră, un om cald, deschis, care te tulbură plăcut prin faptul că încă are umanitate în el este ceea ce mă mișcă și-mi menține reveria, dar îmi dă și certitudinea unei promisiuni.

imagine web