Dăruiesc și mi se dăruiește - trăiesc!

Toată dragostea ta, multă atenție, o grijă nemăsurată, ajutor, o mână întinsă, un zâmbet... 💓 Cadouri oferite cu mult drag și, uneori, după multe zile de economii... Hăinuțe calde iarna, piscină vara, sportul preferat, cartea care ți-ai dori să o captiveze... Acestea și tot ceea îi ce oferă protecție acestui omuleț, trup din trupul tău, pentru care tu reprezinți totul, sunt doar câteva daruri... Ei îți dau iubirea lor necondiționată. Ei îți dăruiesc clipe magice, de la bucuria pe care o simți când ei fac primii pași, până la nota bună de la școală. 💖 Dar, ca și între adulți, nu este totul roz și armonie mereu, echilibrul se clatină uneori, iar ei, pe măsură ce cresc, devin distanți, tind către independență, vor să decidă fără a lua în calcul lipsa de experiență, impulsivitatea sau nerăbdarea. Anita mea a vrut să se înscrie la handball. Profesoara ei de sport a sfătuit-o să aștepte până la anul pentru că echipele erau deja formate, fetele avansate, iar ea ar fi putut trăi dezamăgirea de a nu primi mereu mingea, de a sta pe bară, ceva de genul... Bun! Inițial a părut că a înțeles. Aparențe înșelătoare însă! 😑Săptămâna trecută a mers să se înscrie, a vorbit ea cu profesorul, a fost acceptată. Toate astea în timp ce eu o căutam înnebunită pe străzi, gardianul îmi spusese că a plecat, îi sunam pe colegii care habar nu aveau unde putea fi, deși au văzut-o plecând, dă telefoane, alertează-i pe toți. Noroc cu mama unei colege, pe care am întâlnit-o după o oră de căutări! 😛 Mi-a sugerat femeia (Dumnezeu să-i ajute!) să merg la sala de sport că elevii merg des acolo... Și, ce să vezi, fata mea în tricou alb de sport, cu o minge în mână, of, am răsuflat ușurată, n-am certat-o, nu i-am atras atenția imediat, ci doar ulterior, i-am povestit stările prin care am trecut, am îmbrățișat-o, am vorbit cu profesorul, l-am întrebat ce documente trebuie pentru înscriere... Mica mea copilă a vrut să-mi arate că se descurcă, nu știu clar cât de încântată sunt că a decis fără să mă consulte, totuși mă bucur pentru reușita ei... 💗
Cu toate acestea, nu-s mereu din cale afară de calmă, dar nu dau palme, ci mă răzbun prin cuvinte pe care le regret imediat... Urăsc momentele în care se strică buna înțelegere, când nu suntem pe aceeași lungime de undă, când o apucă lenea când e vorba de teme. Urăsc și faptul că trebuie să trag de ea, să o conving să facă una sau alta. Mi-ar plăcea să văd la ea o doză mai mare de responsabilitate, mai multă voință, ambiție poate... Dar, dacă ești părinte știi și că lipsa determinării la copil sau faptul că e neascultător nu te fac să-l iubești mai puțin. Pe măsură ce anii vin, timpul petrecut cu el ți-l aduce tot mai aproape, îl iubești, trăiești pentru el, îi dai sufletul din tine. Îi dăruiești tot mai mult, îți dăruiește și el prin însăși existența sa. Nu îi cer nimic fetei mele (strict temele de la școală), nu-i pretind note mari, poate tocmai de aceea îmi spune totul cu seninătate, chiar și când ia o notă mică la o testare fulger la mate (nu se trec toate notele în catalog!!), însă mă enervează cumplit că nu e atentă și ușor delăsătoare. Până la urmă a luat atât pentru că a făcut exercițiile pe raționament bun, dar „a uitat” să facă operația de la final ca să obțină rezultatul. Nu sunt nici părinte din acela care pretinde că a lui odraslă are numai „foarte bine” sau numai 10 (pe linie!!), urăsc expresia aceea „știe engleza la perfecție!!” (de parcă, ai putea știi o limbă străină perfect, când sunt atâtea cuvinte în limba maternă pe care le cauți în Dex!), în fine fiecare înțelege viața în felul propriu, spune ce dorește, numai că interlocutorul are de ales între a-l crede și a-l crede prea lăudăros. 😉
Sunt multe de scris despre relațiile părinți-copii la pubertate, gestionarea emoțiilor este destul de dificilă, abordarea problemelor este delicată. Sunt discuții interminabile, uneori obositoare, fiică-mea, ca mulți alți copii, seamănă cu „micul prinț”, nu renunță niciodată la o întrebare odată ce a pus-o. Nu cumva să îți permiți să fii adâncit în gânduri că te trezești cu un mic CD care tot repetă melodia de unde e zgâriat. Povestea ta personală este a lui, a copilului, iar a lui este doar a lui, în care el îți face loc când consideră necesar. Dar, e atât de bine, sunt senzații de neînlocuit și, lăsând deoparte micile erori de comunicare (să le numesc astfel!), ei, micuții tăi, merită chiar tot, da' tot! 💖💗💓

Surse foto - www și album personal