Așa te privesc eu... 💗

Ideea care ne vine în minte când vorbim de oameni sau situații ce ne dezamăgesc este aceea ca i-am supraestimat sau am avut așteptări prea mari. Despre cineva care ne surprinde plăcut, deși nu beneficia de încrederea noastră, spunem că l-am subestimat. Fie nu vedem pădurea din cauza copacilor, fie că nu deslușim marea din cauza valurilor, ori din subiectivism sau din neimplicare, noi, oamenii, rar reușim să estimăm un om, un fapt, o acțiune, o situație. Noi fie „sub-”, fie „supra-”. Pentru că punem în aceste așteptări dorințele noastre, ce am vrea noi să i se întâmple celuilalt. Dacă-l iubim supraestimăm, dacă ne este indiferent subestimăm. Dacă nu ne este drag sau ne este chiar insuportabil putem avea reacții de la relaxare până la teamă. Dacă ne este suficient de aproape, celălalt ne poate auzi gândind. Este ca la câine, ne poate mirosi bucuria, teama, grija. Este naiv să mai crezi că ești un interlocutor atât de abil, încât celălalt nu poate pricepe unde vrei să ajungi. De aceea, tactica mea dintotdeauna a fost să fiu sinceră, să merg direct la subiect, să spun de-a dreptul ce doresc. Dacă vreau un ajutor spun „am nevoie”. Dacă vreau să îmi exprim o părere despre cineva spun „eu cred că...”. Dacă nu pot ajuta pe cineva spun simplu „nu pot” sau „nu pot acum”. Nu îmi place să „beat about the bush”, să o iau pe ocolite, pentru că astfel se nasc refuzurile mai elaborate, iar eu sunt un om dintr-o bucată. Știu că acest joc social e mai elegant, după unii, eu însă îl găsesc ipocrit. Cu mine prietenii (foști, actuali) știu că e suficient să deschidă gura și să-și spună păsul, dacă îi pot ajuta, o fac înainte să mă întrebe. Și nu mă gândesc numai la bani, poate nu-i ceva de care să mă pot lipsi mereu, mă gândesc la altfel de ajutor, mai de suflet, mai uman. Cuvintele și felul în care ele ajung la inima ta sunt pansamente pentru rană sau armă ce provoacă rana. Unii oameni vin spre tine în anumite momente, alții vin mereu și îți completează viața. Sunt prieteni pe care îi cheamă un gând al tău proiectat în zare, nevoia ta de ei îi ajunge. Dar sunt și alții care te caută din plictiseală, curiozitate, poate și obligație. 
Totuși, câteodată, vulnerabil fiind și arătându-te astfel, este posibil să eșuezi în a citi un om, în a-i vedea clar intențiile. Sunt multe momentele în care, dintr-o prea mare nevoie de a fi înțeles, riști să te lași manipulat. Se întâmplă uneori să urăști atât de tare o discuție în contradictoriu încât să taci atunci când celălalt ridică tonul, deși ai dreptate. Există oameni ce trăiesc cu adevăruri ce le macină sufletul și nu suflă un cuvânt despre asta. Există un tip de adevăr și anumite certitudini care ar fi mai ușor de îndurat dacă ar fi împărtășite cu alții. Totuși, sunt suflete ce nu-și strigă suferința. Nici nu ar fi înțelese. Și nici înțelegerea altora nu le-ar mângâia.
Ce voiam să accentuez mai mult? Să lași să intre în omul cu care stai de vorbă gândul bun, nu frustrările tale. Să te bucuri sincer pentru realizările lui. Să-i susții startul. Să-i sprijini lupta. Să fii fericit pentru el. 💗 Sunt subiecte pe care nu le-am atins până acum, aș scrie despre ele lăsând cuvintele să curgă spre tine, aș evita să las alte intruse pe aici. Aș vrea să-ți spun cât mi-e de dor să văd ferestre luminate noaptea, să îmi închipui că în spatele lor, pe niște fotolii confortabile, oamenii citesc, intră cu gândul, ca și mine, în alte lumi, în alte vieți, în alte personaje. Măcar în weekend. Măcar câteva. Aș vrea să fie ca în anii mei tineri (care chiar „au sunat a cântec”!), să văd cupluri sau grupuri venind cu zgomot de prin discoteci, să încerc să disting cuvinte clare din sporovăiala lor alandala, să-mi sară inima la vreun strigăt vesel în noapte, să nu mai aud liniștea din jur în care „se izbesc de geamuri razele de lună”. Să nu mai fie pe aici liniște ca pe Lună. Să nu mai văd oameni care parcă nu-și mai găsesc rostul, să nu am impresia că dacă cei ce ar pierde un animal pe care îl hrănesc și-ar pierde și scopul, să nu mai văd telefoane agățate de mâini adolescentine care tresar la fiecare notificare chiar dacă vizionează un film interesant la cinema (pe bune, ce poate fi atât de interesant?... ah, un like și de la y... 200 și tot curg, ce bine mă simt, ce cald îmi țin, stima mea de sine dă pe-afară, eu sunt mega, super, extra!!). A nu se înțelege că am ceva cu oamenii interesanți, care au ceva de spus, care postează gânduri, glume bune, afaceri proprii, creații personale, scriituri, filmulețe educative sau amuzante, știri, evenimente. A se înțelege fix ce am scris. Nu se ține telefonul setat zgomotos la cinema, nu stai cu ochii în el non-stop, nu-ți faci din rețelele sociale un scop în viață. Cunoștințele tale trebuie partajate acolo, dar trebuie să aibă o sursă solidă cultural, moral, social. Iar când nu ai argumente pertinente, taci. 
Despre tipuri de tăcere și când tac eu de obicei, dar și despre de ce este bine să taci câteodată, altădată...

Week-end frumos!

Surse foto: www