Toate astea mi le-a spus marea...

Se confundă des fericirea cu perfecțiunea sau mă înșel eu? Și eu le confund sau mai degrabă nu știu cum să definesc acele trăiri... Atunci când porți parfumul preferat în zori de zi, când aerul rece îi amplifică aroma și îți poartă gândul în lumea reveriilor de o frumusețe ireală, te cuprinde o stare căreia îi poți spune perfectă sau ferice. Când mergi pe nisipul fierbinte, dorind să ajungi cât mai repede în vâltoarea valurilor, să lași apa mării să te atingă, să te bine-dispună cu răcoarea ei... Sau când citești o carte care-ți dă emoții, te transformă, îți induce sentimente plăcute... 
Deci, cum sunt acele momente? Perfecte sau fericite? Unii spun că fericirea este admisibilă ca posibilitate și ca proiect, ea nefiind realizabilă. Sunt oameni care spun că ceea ce este tangibil, la îndemână, uzual, nu se cheamă fericire. Că ideea de fericire are sens și utilitate practică dacă o cauți mereu, dacă ești într-o vânătoare perpetuă a clipelor fericite, dacă ești pe urmele ei fără să o atingi propriu-zis ("the pursuit of happiness", se spune în Declarația de Independență a SUA, deci „căutarea fericirii”). Ca în acele filme în care totul are sens doar când personajele se îndrăgostesc, flirtează, se tachinează, merg la restaurant, iau cina, ea primește inelul cu mare emoție (pe care eu o identific ca „fericire”), se căsătoresc, pleacă spre destinația lunii de miere... restul este după "the end" (după "the end"-ul acesta începe, de fapt, viața). Tu mai vrei să afli ceva despre ei? Și eu! „Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” nu îmi oferă prea multe amănunte. Dar... pot alege alt film!
Toți suntem niște visători, ne putem imagina multe, toți trăim o fericire descompusă în fragmente, pe clipe, în porții și doze mici. Dacă ar fi permanentă, s-ar numi beatitudine. Bine, prin beatitudine mai definești, pe lângă fericire deplină, și înțelepciunea ideală și starea aceea de euforie permanentă dublată de jemanfișism față de împrejurările exterioare (cool!!). Deci, cred că am ajuns la punctul în care pot pune semnul egal între perfecțiune și beatitudine, simțită ca fericire profundă. Și cred că omului îi este imposibilă această permanență, această încremenire în stare...
Așadar, revin la fericire și la durata ei, probabil de ordinul clipei. La fericirile repetate. Și la ușorul disconfort pe care-l simți, fără a avea curajul de a-l numi astfel, după ce capeți/primești/îți cumperi ceva ce îți lipsea. Și-ți spui că fericirea nu este ceea ce ai deja. Că trebuie să mai umbli după ea... Și nu poți greși mai tare! 
Să te bucuri de ceea ce ai bun și drag, întotdeauna, mereu, fără șovăire! Să le consideri perfecte, să le consideri ceea ce-ți trebuie la un moment dat! Și să te bucuri împreună cu cei pe care-i iubești de tot ceea ce aveți și să te bucuri de prezența celor dragi! Nu mai contează cum definești momentul, fericire sau perfecțiune! Trăiește-l, lasă-l să te acapareze și zâmbește când vine! Ia din lume ce e frumos, lasă surâsul să devină unitatea de măsură a timpului tău.

Toate astea mi le-a spus marea. Și am plâns... și de fericire!