miercuri, 17 mai 2017

Prin lumea compromisului...


Simt tot mai acut nevoia să scriu despre mine, probabil pentru că nu vorbesc prea mult cu ceilalți despre cum sunt, de ce sunt, cum mi-ar plăcea să fiu... Trec peste aspectul fizic, știi doar că tânjesc după anii când arătam „într-un mare fel”, vorba unui prieten, eu vreau să fiu altfel comportamental... să am răbdare să ascult și să știu exact când să vorbesc pentru ca omul să țină minte. Descărcările bruște, răbufnirile gen dinamită să apară la momentul oportun și nu... cu oricine.
Astăzi am mers într-un supermarket și am iscat un conflict cu casiera pentru că i-am explicat un fapt ce se întâmplă acolo din când în când. Trecând peste faptul că în țara asta nimeni pare să nu mai aibă bun simț și un minimum de educație, trecând și peste impresia ei că eu am „chef de ceartă”, (ba nu, zic, „am dreptate!”), am descoperit că madam dorea de fapt să concluzioneze că eu nu înțeleg. Măi, să fie, scrie cumva tembelă pe fruntea mea? Știi la ce m-am gândit relaționat la aceste libertăți pe care și le iau unii cu tine, deși nu te cunosc sau deși nu au de ce? M-am gândit la ce zicea Cheloo la un moment dat - gen, am o latură a personalității, n-ai vrea să faci cunoștință cu ea!... 
Am și eu dreptul la o concluzie, nu numai doamna casieră! So, dacă nu sunt arogantă, doamna mea, dacă nu vă arunc priviri disprețuitoare cum fac mulți, dacă-s sociabilă, dacă nu vă umilesc înseamnă, în viziunea ta de doamnă, că-s prostuță, nu-i așa? Dacă am o opinie, dacă îmi spun un păs, dacă vorbesc la o coadă unde-i o liniște deplină, de zombies, nu de oameni, sunt recalcitrantă, nu-i așa? Ei, bine, nu, nu-i astfel, și-mi place să fiu spontană, naturală, uneori impulsivă ca un copil, spun ce-mi trece prin cap fără ofense, critic ce mă deranjează, mi-am câștigat acest drept și nu mă întreba cum... că poate voi folosi mai mult decât simple stereotipii în explicațiile mele.
Cât despre prieteniile mele, răbdarea mea de a asculta, trebuie să subliniez că sunt o persoană care nu numai că ascultă, dar și ține minte. Sunt episoade pe care unii mi le povestesc de câteva ori și eu nu mai am răbdare, întrerup și dau replica. Mă refer la cei apropiați, cei cu care îmi permit. Ce mă supără însă este ca eu să vreau să iau din context o secvență povestită cuiva și să descopăr că respectivul nu vibrează, „nu percutează”, semn că habar nu are ce îndrug eu acolo. Asta se cheamă că în trecut a ascultat pentru a-mi da o replică, nu pentru a mă înțelege. Frustrant, adânc ofensator, lezant! Dar, mai adaug cu/fără drag, un compromis...
Pentru a trăi pe frecvențe neliniare îmi compun la nivel mental diverse task-uri de care caut să mă țin. Nu pe termen lung, cel mult pentru o zi. Și asta după trezire, nu înainte cu o zi, adică de azi pe mâine. Printre ele se află, invariabil, cititul și am ajuns la o asemenea dependență încât o zi fără acest proces mi se pare pierdută... (am mai scris despre această pasiune a mea). De curând am citit „Imperiul fetelor bătrâne” unde autoarea, Liliana Corobca, spune astfel: „Principii aparent incorecte, perimate, nedrepte, castratoare, creează ființa imaterială, spirituală, floarea unui mucegai înghețat, al inimii înghețate; incapacitatea compromisului duce încetișor la dezumanizare.” (Mă rog, scriitoarea vizează aici renunțările la care apelează un personaj-tip al acestui roman.) Așa că eu, cu toate stările mele variabile ca intensitate, de normalitate, de răbufnire, de indiferență, de atac, de eliberatoare de emoții, în general, sunt doar într-o fugă de dezumanizare, adică-s om. Miros și florile în plină iarnă și simt și parfumul unei roze înghețate, fără să calc pământul pe care ele cresc, fără a-mi trăda credințele și adevăratul meu eu.
Întrebările „de ce sunt” și „cum mi-ar plăcea să fiu” le voi lăsa pe altă dată... 




Surse foto: world wide web