vineri, 9 decembrie 2016

Între intenție și indecizie...


Răsfoiesc cu drag această mare carte numită internet, atunci când nu mă deranjează luminozitatea ecranului, și văd diverse informații interesante, fotografii frumoase sau mai puțin plăcute, ascult muzică sau zgomotul unora, după caz, sau văd și revăd figuri simpatice sau mai puțin agreabile. Mai răsfoiesc și pagini de blog de călătorie, culinar, de poezie etc.. Citesc, de asemenea, interviuri, ceva știri, mă feresc de horoscop (nu de zodiac, ci numai de predicțiile zilnice), citesc fragmente de recenzii, mai vorbesc și pe chat pe fb... mă rog, cam ce face tot omul când are neclarități sau curiozități. De ce-ți spun toate aceste banalități cu aromă de orar? Fiindcă ele mă duc către un subiect care mă roade, mă macină, mă chinuie, îmi provoacă într-un fel o anume suferință, îmi aduce dileme și... totuși mai rău ar fi să mă lase rece... Adică, motivul torturii mele mentale este dacă voi... când voi...scrie o carte. Mie-mi vine să încep și mâine, dar apar două întrebări neprevăzute - cum voi... despre ce voi... scrie? Mai am puține nelămuriri și pentagonul sau hexagonul de întrebări fundamentale, baza jurnalisticii, va fi acoperit.

 
 De-a lungul timpului am discutat cu multe tipuri de oameni, am avut multe cunoștințe (oare unde au dispărut toți?) care m-au sfătuit să încerc. La un moment dat, prin 2003 sau 2004 i-am scris o scrisoare (clasic, trimisă prin poștă) lui Ioan Lilă, autorul cărții "Parfumul păpușilor de porțelan". Nu mai știu exact cum mi-am redactat rândurile, dar, pe lângă faptul că i-am spus că mi-a plăcut romanul său, mă văitam, cum fac și acum, că nu pot și eu să scriu o carte. Cred că adresa lui fusese publicată prin ziarul Adevărul, alături de recenzia cărții sale și de invitația de a o cumpăra. Domnul Lilă, surprinzător, mi-a răspuns și, impresionat probabil de fluența cu care mă exprim, chiar mi-a recomandat să ies curajos cu o carte despre viața mea. Bineînțeles că nu mi-am pus problema, dealtfel în vremea aceea mă gândeam că n-aș avea mare lucru de povestit, am clasat gândul și mi-am văzut de viață, de trăit, mai bine zis, nu de povestit.
           
Asta până când m-am angajat la un cotidian local, apoi la altul, apoi... acasă fiindcă era criză. La unul dintre ele am legat relații de colegialitate mai lejere și mai frumoase decât la celălalt, iar cu unul dintre redactori am devenit mai familiari (noi toți din familia noastră). Într-una din zilele când Mircea era pe la noi, am adus din nou discuția la ce mă frământa pe mine - dorința mea de a scrie o carte. Iar el mi-a spus același lucru. Scrie despre viața ta, toți marii scriitori au scris de fapt romane inspirate mai mult sau mai puțin adânc din viața lor. Sigur ai întâlnit persoane interesante pe care merită să le menționezi. Și multe alte... 
Și da, am stat și m-am gândit, subiectele sunt oarecum finite, emoțiile la fel, stările au și ele o definiție. Ce contează e de fapt modul de abordare, felul în care vezi, stilul în care redai ceea ce vezi. Avem moduri diferite de a privi stelele și de a ne imagina ce este acolo, însă stelele sunt la fel pentru toți. "The Sun Also Rises", cum spunea Ernest Hemingway. Și atunci care-i baiul? De ce nu scriu? Eu cred că nu mi-e foame suficient - nici de mâncare, nici de laude. În niciun caz nu-mi vine să spun că "am eu timp!" că, sincer, de data asta, chiar sunt într-o criză de timp, într-o căutare individuală a unui scop, motiv, rațiuni existențiale... Și-n plus, dacă stau să mă gândesc bine, acum îmi și doresc să scriu, dar nu scap de abordarea asta de jurnal intim... Plus că nu-mi trece nici măcar tangențial, pe lângă cap adică, să-mi povestesc viața... Atunci despre ce aș putea scrie? Eseuri... exact ce se scrie acum - în teanc... habar n-am și cred că nici har... (?)


           
Plus că mă voi confrunta cu o problemă cu care se confruntă mulți scriitori reali (care au publicat cel puțin o carte) și anume lipsa publicului cititor cumpărător. Și nu pentru că oamenii-s inculți, ci pentru că-s munciți, epuizați, cu puterile nule deoarece în țara asta trebuie, paradoxal, să-ți consumi forțele pentru a supraviețui. Te irosești ca să trăiești. Într-un fel sunt hărțuiți de către viață, sunt vânați de situații și pășesc oarecum temător pentru că, pe măsură ce pășesc spre o nouă zi, grija materială se ivește iar și neprevăzutul pune stăpânire pe reacții, sentimente, acțiuni. În coșul de cumpărături cărțile sunt pe ultimul loc și, chiar dacă le iau, nu toți au timpul și relaxarea necesară să le parcurgă. După o zi epuizantă te uiți puțin la tv sau navighezi pe net și te bagi la somn fiindcă insomniile le au doar cei bogați sau cei care nu au o muncă ce include efort fizic. Așa ating și întrebarea a cincea întrebare de bază a unei scriituri sau demers jurnalistic - scopul, "de ce?" să scriu. Nu vreau să scriu o carte nici că așa e moda, nici că-s forțată de foame și nevoi și nici că simt nevoia să mă descarc. Spunea un scriitor că mai grav decât să pierzi trenul este să iei trenul greșit. Întrebarea e cum afli care-i trenul tău corect, în care chiar trebuie să te afli. Și, dacă schimbi trenurile, în care te urci?... E cel bun, e unul rău?... 
Totuși... ce e o carte? Cartea e viața... Iar viața este o inspirată și sublimă creatoare de povești în care ești implicat sau nu... ale tale, ale altora, ce trece prin tine de la alții și viceversa. Generos, ironic, frumos sau afectuos, ea ți le aduce sau ți le amintește. Cred că totul depinde de sincronizare și de simbioza acțiunilor tale cu ideile și oportunitățile. Restul e ca o dictare, ca o melodie pe care o fredonezi lejer la duș sau cu ochii către stele, neștiind pe moment dacă a mai fost cântată vreodată. "Drumețule, nu există drum, el se-ntinde pe măsură ce mergi!" ("Caminante no hay camino, se hace camino al andar... Caminante, son tus huellas el camino y nada mas" - Antonio Machado)

"urmele pașilor tăi ți-s drumul, nu altceva..."



              Surse foto: www