Gândurile la indigo


Au venit de ceva vreme zilele acelea întunecoase de toamnă, cu ploi și nori magenta, atmosferă apăsătoare și frig. Totuși sunt unele zile în care percepi mai adânc și mai copleșitor aceste neplăceri. Chiar fără să fii meteo-dependent simți neajunsurile lor. Dacă astfel de zile se pliază pe o stare sufletească lipsită de echilibru, oscilantă, atunci ajungi să le vezi și mai mohorâte. Oarecum seci. Total indezirabile.



Nu mi-am propus să defilez aici cu vreo fericire închipuită, ce scriu are legătură cu ceea ce simt, chiar dacă peste vreme nu mă regăsesc în anumite gânduri. Pur și simplu sunt o femeie care nu a învățat să-și controleze emoțiile în totalitate, eu vorbesc și scriu de multe ori sub impulsul momentului. Însă asta nu-i bai, din punctul meu de vedere, fiindcă nu m-a contractat nimeni ca bufon și nici coaching personal nu intenționez să fac. Recunosc că am perioade în care sunt realistă și îmi dau seama că nu tot ce zboară se mănâncă... Dar când gândul mă duce departe, îmi trebuie o atmosferă propice, de atenție, iubire, calm, emoție, viață sentimentală pentru a țese covorul magic pe care să plutesc. Trebuie, în același timp, să mă simt vie, să vibrez, să zâmbesc, să iubesc pentru ca povestea mea să fie veridică. Pentru că, fie că recunoști sau nu, tu cauți o poveste aproape sau pe deplin similară cu a ta... vezi de multe ori, că vrei sau nu, gânduri la indigo (nu forma, ci esența). Este normal să fie astfel pentru că toți suntem oameni. Și, sincer îți spun, nu te mai frământa dacă treci pe lângă un om pe stradă și vorbește despre ceva ce tu trăiești sau ai trăit recent!... Nu o lua personal! Nu vorbea despre tine, răutăți d-astea fac doar copiii! Acea persoană își spune de fapt propria poveste, e doar o coincidență că tu te aflai acolo. Ne gândim de regulă la aceleași lucruri și ne confruntăm cu probleme asemănătoare. Ceea ce ne diferențiază este modul în care le abordăm, ce concluzii tragem, cât ne afectează și cum înțelegem să ne schimbăm. Factorul de influență cel mai profund este iubirea. Dacă abordezi viața din această perspectivă, dacă ai lângă tine oamenii potriviți, dacă ești un om structural bun nu numai că vei avea impact asupra celor din jur, ci îi vei și schimba. Se numește puterea exemplului personal. 




Pentru a fi clară, pentru a mă lămuri, voi merge iar la această postare Pășește lin, unele amintiri dorm încă!  din care am rămas cu două întrebări: dacă bunătatea este direct proporțională cu inteligența și care este rostul pentru care îmi doresc să asimilez cât mai multe cunoștințe. Voi încerca un rezumat al unor posibile răspunsuri...
Din punctul meu de vedere, omul nu poate fi sută la sută bun. Chiar și băbuțele acelea simpatice, bunicuțele noastre, au o doză de răutate... amintește-ți că ele sunt soacre sau că stau pe bancă la poartă și bârfesc. Sau sunt oameni stăpâniți de diverse emoții - mânie, dispreț, dezgust, invidie, ură, ostilitate, ofensă, silă, furie. Iar această stare de fapt nu înseamnă că așa ești tu construit, să fii rău, ci că în anumite momente din viață ai fost stăpânit de respectivele trăiri. Inteligența emoțională este altceva decât inteligența cognitivă, dar acestea nu se exclud reciproc. Nu cred că oamenii cu un IQ mare își gestionează mai bine emoțiile, știu ditai personalitățile care plâng de bucurie sau de nervi, care râd de bancuri deocheate, care dau frâu liber violenței  și multe alte trăiri ce pot părea ciudate venind de la x sau y.
Dacă ți se pare că mă încurc în explicații și nu am discurs este pentru că sunt multe posibilități și foarte multe tipuri unice de caracter. Nici nu știu, de exemplu, cum e mai bine: să fii inteligent și să ierți, dar să nu uiți (că ai o memorie bună), să fii prost și să nu poți să ierți, să fii prost și să uiți fără să vrei... sunt multe alternative. Concluzionând, cât de cât, vorbind strict din experiențele mele, nu cred că a fi bun implică a fi inteligent și nu cred nici că dacă ești inteligent ești o persoană plină de bunătate, iubitoare, empatică.  
Cât despre dorința de a mă instrui permanent, cred că nu trebuie să caut o noimă neapărat, din moment ce așa am fost mereu, așa mă aduc aminte. Am învățat mai mult singură, mai întâi dintr-o pornire de a obține prețuirea celorlalți (colegi, profesori, familie) și apoi dintr-o necesitate de a găsi explicații, o foame de adevăr (așa relativ și subiectiv cum e el), o goană după emoții și după o anume simplitate (paradoxul simplu-prețios). Fără doar și poate, faptul că acel ce este lângă tine te validează și îți recunoaște cunoștințele, că trage din ele un folos învățând ceva, că-l ajută, că-l instruiesc, că-l influențează sau îl modelează este unul motiv să îți continui căutarea, să te duci mai adânc în miezul lucrurilor, să vrei să îndepărtezi tot ce nu a dat roade cândva pentru ca devenirea ta ca om să fie completă.




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Răsfăț culinar la „Hanul din meri” ❤

Domnișoara Bubble și povestea ei total neobișnuită