Cine e departe... (2)

           

imagine web

            Am avantaje și neajunsuri atunci când îmi scriu gândurile aici... printre ele aș preciza fluența și rapiditatea pentru primele și o lipsă de organizare care duce la ne-acoperirea subiectului pentru ultimele... Dar, precum mereu mai e câte ceva de spus și de adăugat, de spus altfel sau chiar total contrar, astfel îmi justific și eu aceste omiteri involuntare sau voite... Inițial aș fi vrut ca acest spațiu să fie un jurnal, uneori o programare de genul <nlp> personală pentru a-mi crea mie obligație, un <must do>, și abia apoi abordare de teme ce mă privesc doar parțial sau ce nu mă implică defel, unde-s doar spectator ce opinează ori de aproape ori de la alt etaj... 

imagine web

             Și totuși, am ajuns să scriu despre cei din străinătate, fără să dau suficiente exemple, fără să spun, de pildă, că sunt cupluri gata formate sau familii cu copii ce pleacă împreună și își fac viața acolo, simțindu-se bine și de-ai locului... sunt cei ce merg la studii... mai sunt cei ce își găsesc un job mult mai bun decât ar fi putut găsi aici, o muncă pe măsura pregătirii lor, în care pot progresa frumos și extrem de avantajos... apoi, sunt și acele persoane care dau peste cineva de prin partea locului și descoperă că au foarte multe lucruri în comun... Oricum ar fi situația (completând și cu exemplele din prima parte și comentarii), pentru cei rămași în țară și care tânjesc după ei (părinții, bunicii, copiii, prietenii lor) viața nu mai este ce era... unii strâng în ei atâta amărăciune, le este atât de greu să accepte situația, că atunci când se manifestă vorbesc cu hohote de plâns sau au privirea pierdută în acele amintiri și iluzia unei regăsiri a ceea ce a fost... ei au rămas aici, deși nu mai sunt la fel, îi descoperă copiii, de exemplu, care nici ei nu mai sunt aidoma celor care au plecat, fiecare a evoluat, s-a schimbat în felul său, adică au îmbătrânit la distanță unii de alții, au trecut peste probleme singuri, vărsând lacrimi, poate, fără un umăr pe care să-și pună capul, fără o mână să-i mângâie, fără o îmbrățișare tandră, duioasă sau fără un suflet să le simtă bucuria sau acea mult râvnită reușită profesională... 

imagine web

            Am vorbit strict de unele trăiri și sentimente, nicidecum de ce fac cei plecați când constată că din salariu, după ce achită toate facturile, nu mai au bani de hrană pe termen lung (sunt locuri unde îi ajută cu alimente biserica), când sunt epuizați de muncă, când sunt păcăliți pe cartea de muncă (li se pontează mai puțin pentru ca patronul să plătească mai puțin pentru ei la stat, iar ei, dați în șomaj, iau implicit o indemnizație mult mai mică față de cât au muncit de fapt)... Și ar mai fi multe altele de spus... ca întotdeauna... însă mă opresc aici despre această temă deocamdată. Să ai o săptămână bună!